Sofia Nikolaidou a studiat filologia clasică la Universitatea Aristotel din Salonic, unde a susținut și doctoratul. Profesor în învățământul liceal (1992-2018), din 2002 predă un curs de scriere literară la programe de masterat și din 2019 susține același curs la Universitatea Aristotel din Salonic. De la debutul din 2003 a publicat mai multe romane (între care un loc aparte îl ocupă trilogia alcătuită din romane de sine stătătoare, dar cu aceleași personaje: Astă-seară nu avem prieteni, 2010, Athens Prize for Literature, tradus în ebraică, Dansează elefanții, 2012, apărut și în engleză la editura americană Melville House, La sfârșit eu sunt învingătorul, 2017), volume de nuvele și studii (Literatura și noile tehnologii, Cum vin cuvintele: Arta și tehnica scrierii literare ș.a.). Traduceri din dramaturgia greacă antică (Euripide, Sofocle). Între distincțiile primite se numără Premiul de Stat pentru Literatură acordat unui scriitor care promovează dialogul pe teme sociale sensibile, conferit în 2015 pentru lucrarea Bine și azi. Cronica bolii mele de cancer la sân. Cel mai recent roman, Brățara de aur. Oameni adevărați își povestesc istoriile lor a apărut în pragul verii 2020.
Romanul Astă-seară nu avem prieteni – mărturisește autoarea – „asociază aventura istorică a unei țări, a țării mele, cu viața „la cald”. Se desfășoară de-a lungul unui secol de istorie aproape contemporană. Vorbește despre lucruri pe care le știm bine în Europa: Ocupația, colaboraționismul, instruirea și ierarhia academică ce sfărâmă destine, politica, dar și sângele vărsat, care ne obligă, chiar mai mult decât ideile, să alegem tabăra... Nutresc speranța că pentru cititorul român care a trăit pe pielea lui tăvălugul Istoriei sau a auzit de la părinți despre grozăviile care s-au întâmplat în țara lui, multe dintre acestea îi vor părea cunoscute și îl vor îndemna la reflecție”.
Sofia Nikolaidou, Astă-seară nu avem prieteni
Cu un cuvânt al autoarei la ediția româneascăPostfață de acad. Theodoros Papanghelis
Traducere de Elena Lazăr
Editura Omonia, București, 2020, 240 pag.
7 februarie, joi, ora 16.
În sala de lectură a secției urma să aibă loc susținerea publică a tezei de doctorat a lui Marinos Soukiouroglou. Candidatul nu invitase pe nimeni, însă la 15.55 au început să-și facă apariția candidații la doctorat ai secției și destui studenți masteranzi.
Bunica refuză să rămână acasă. Îmbrăcă taiorul ei tricotat și încălță pantofii de lac. Se-ndreptă spre facultate după ce mai întâi făcu o tainică învoială cu Sfânta Marina la iconostas. Bunica făcea făgăduieli la greu, ba o lumânare, ba o lumânare mare, o dată, când Marinos avea febră patruzeci de grade și nu scădea cu niciun chip, făgăduise să meargă la biserică trei duminici la rând. Nu și-a ținut promisiunea. Îndată ce băiatul s-a pus pe picioare, a lăsat făgăduiala să cadă-n uitare. Dac-o întrebai, ți-ar fi zis, desigur, că asta n-ar fi afectat inima sfintei, care arăta înțelegere.
Fani mută pentru sâmbătă lecția de joi de la frontistirio. O interesa să vadă cum se desfășoară susținerea unei teze de doctorat. De altfel, îl simpatiza pe Soukiouroglou. Era curioasă să vadă cum cercetătorul acela pașnic va înfrunta vampirii facultății.
Dokos apăru ultimul. La costum și cu cravată.
– Tată? rosti Fani mirată.
– E nepotul unei foste vecine din Vanghelistra. L-am ajutat cu cercetarea de arhivă. Și-apoi, tema mă interesează.
Se grăbi să-l felicite pe candidat.
Tatăl ei avea o viață în afara casei, își dădu pentru prima dată seama Fani.
Soukiouroglou strângea cureaua servietei. Mâna îi transpirase, însă n-avea de gând să slăbească strânsoarea. Mai încolo, Tsakas flirta cu un profesor care cunoștea bucătăria ședințelor secției. Au fixat întâlnire ca să discute participarea lui Stratos la un program de cercetare.
La 16.15 fix s-a deschis ușa sălii de lectură. Candidatul și comisia alcătuită din șapte membri stăteau în jurul mesei vechi de lemn. Observatorii stăteau pe scaunele înșirate de-a lungul peretelui. Asteriou făcu o introducere seacă despre tema modernă, descrise sobru procedura și dădu cuvântul candidatului.
Soukiouroglou începu să vorbească cu voce joasă. Nu avea în față notițe, observă cu admirație Fani.
– Unul dintre cele mai mari mituri ale istoriografiei moderne grecești este convingerea ce persistă în opinia comună că în perioada ocupației germane a anilor 1941-1944 colaboraționiștii proveneau dintr-o anumită grupare politică. Potrivit surselor, această convingere se dovedește învechită.
S-a concentrat rapid pe tema lui, constituirea și acțiunea organizației „Chestiunea Națională”. Trimitea la surse.
Și-a argumentat tezele.
Și-a dezvoltat concluziile.
Discursul lui curgea calm, accentuarea se auzea clar, cuvintele înfipte la locul lor.
– Domnule Soukiouroglou, luă cuvântul Korakas, conferențiar la Istorie Postbizantină, primul din stânga în semicercul judecătorilor, din câte sunt în măsură să știu, mărturii postbelice grecești confirmă faptul că locuitorii Salonicului i-au întâmpinat pe ocupanți cu ferestrele închise. Sunt exceptați câțiva colaboraționiști nepocăiți. La pagina 36 a introducerii dumneavoastră văd că ignorați acordul mărturiilor.
– Mulțumesc pentru observație.
Să ți-i închipui cum ar arăta în izmene. Ăsta a fost sfatul bunicii.
Nimeni nu-i mai bun ca tine, băiete. Dacă te zorești, să ți-i închipui cum ar arăta în izmene.
Soukiouroglou continuă temerar:
– Sursele la care vă referiți, pe care le citez nominal la nota de subsol de la pagina 77, sunt scrise a posteriori și vin în contradicție cu jurnalul de știri cinematografic al UFA (propaganda germană). Acolo se distinge o mulțime pestriță întâmpinându-i, pe faleza Salonicului, pe militarii nemți cu ovații. Le aruncă trandafiri și liliac. Imaginea respectivă coincide cu memoriul prințului Petros, vărul regelui George II, către serviciile britanice. Acolo se precizează că „Germania n-a fost detestată” și că de fapt „clasele înstărite” nutreau „simpatie și admirație” față de Al Treilea Reich. Desigur, sursele respective nu concordă cu ceea ce numesc în capitolul următor „mitologia Stângii”.
O să-și spargă capul, se gândi Fani.
Bunica Nina nu-nțelegea toate cuvintele pe care le auzea. Își scosese pantofiorul de la piciorul drept care o strângea, de cum se așeză în scaun. Însă i se părea o necuviință față de eveniment. Îl încălță la loc.
Tsakas urmărea totul zâmbind. Număra și răsnumăra voturile. Cinci membri din comisia de șapte aparțineau așa-numitelor forțe democratice. Unul, adept implacabil al lui Karamanlis și unul neutru incurabil. Căderea cetății era un fapt. Soukiouroglou ar face bine să fie atent.
N-a fost atent. A rostit nume de adepți ai lui Venizelos care s-au încadrat în Batalioanele Siguranței. A continuat cu apostații stângii, dar și cu intelectuali cunoscători de limbi străine. Numele lui Exanghelos s-a auzit clar.
La întrebarea care-a urmat, Soukiouroglou a răspuns măsurându-și cuvintele.
Ca și cum i-ai auzi vocea la casetofon, se gândea Fani ascultându-l.
Bunica înțelese că băiatul lupta.
Și că era singur.
– Ăsta, mă, e de dreapta nouă, se-nvioră Korakas.
Vechi membru al stângii el însuși, sindicalist fanatic, a primit lovituri cu dosul palmei din comportarea candidatului ca nuca-n perete, din modul înverșunat prin care refuza să ia poziție în chestiunea măcelului țării. Iar când Soukiouroglou spuse că istoria nu este alb negru, îi priește și se dezvoltă în zonele gri, așa a spus și domnul profesor a simțit că i se-ntoarce stomacul pe dos, ei, nu, pân-aici, izbucni și se-apucă să bată cu mâna în masă.
Îl întrerupse semnul lui Asteriou. Se-ntâlniseră în urmă cu câteva zile în biroul lui, Asteriou îl avertizase că rezultatele cercetării lui Soukiouroglou nu erau în mod logic și moral cele așteptate, pe scurt candidatul făcuse de capul lui, lucru de neiertat. Korakas înțelese pe loc intențiile conducătorului tezei și supărarea provocată de nesupunerea elevului său. Aroganța lui științifică, cum o caracteriză Asteriou brusc și fără ocolișuri.
N-au apucat să se-nchidă ușile pentru notarea candidatului că s-au și deschis. S-au întors spre profesor. În sală mirosea a praf de pușcă. Așteptau să audă verdictul:
– Vreau să precizez că sunt în deplin dezacord cu capitolul final și decisiv al tezei candidatului și nu numai cu acesta. Candidatul cunoștea obiecțiile mele. De altfel, mi-am prezentat opiniile în publicația de prestigiu internațional Historical Review.
Creierele înțelepte își mișcau capetele în semn de respect.
– De aceea, propun ca prezenta teză de doctorat să fie notată cu „Bine”.
Se auzi ca o înjurătură.
Pentru prima dată în analele facultății, profesorul conducător al tezei în persoană bătea cu pumnul în masă și propunea decapitarea discipolului său academic. Cu palma dată prin acel „Bine” nu avea niciun loc în Facultatea Mamă.
Trebuia să o ia cât mai repede din loc .
Traducere de Elena Lazăr
Vezi și
