Didacticismul în operele lui Konstantinos Kavafis

un text de Annamaria Aioanei

Annamaria Aioanei este masterandă a programului Traductologie latino-romanică și profesor de limba greacă la Centrul „Greacă cu Eva”. Textul de mai jos a fost prezentat în cadrul întâlnirii dedicate poetului grec K.P. Kavafis, care s-a desfășurat în data de 29 aprilie, la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” din Brăila. 

Evenimentul a fost organizat de Consiliul Județean Brăila, Primăria Municipiului Brăila, Biblioteca Județeană „Panait Istrati” Brăila, Fundația Culturală Greacă, Asociația Culturală Filo-Elenă „Eleftheria” Brăila, Editura Omonia și Centrul de Limbă Neogreacă „Greacă cu Eva”. 

Au mai participat: Elena Lazăr, traducătoarea în limba română a operei lui K.P. Kavafis și directoare a Editurii Omonia, Zamfir Bălan, scriitor, istoric literar, Claudiu Sfirschi-Lăudat, traducător și director al Fundației Culturale Grecești din București, Laura Haranga, membră a Asociației Culturale Filo-Elene „Eleftheria” din Brăila, alături de Corul Trison al Școlii Populare de Arte „Vespasian Lungu” din Brăila, Nicolae Băcanu, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica”, și Lorena Daminenco, elevă a Liceului de Artă „Hariclea Darclée” din Brăila.

  

Didacticismul în operele lui Konstantinos Kavafis

 

 

Cu siguranță, toți cei care ne aflăm astăzi aici, în această bibliotecă ce găzduiește sute de cărți și volume însemnate, suntem conștienți de beneficiile literaturii, prin citirea unui text în proză și mai ales a poeziei. Unul dintre aceste multiple beneficii este învățarea continuă. Învățarea despre forțele binelui și forțele răului, despre dreptate și nedreptate, sfârșitul fericit și cel nefericit și mai ales învățarea cu scopul cunoașterii de sine. Toate bune și frumoase, dar cine ne învață despre viață? Dar despre valorile și idealurile pe care fiecare individ ar trebui să le urmeze?

Konstantinos Kavafis este unul dintre cei ce dețin răspunsurile la aceste întrebări. Este vorba despre poetul alexandrin cu origini fanariote, ecumenic și care se păstrează într-un mod neîncetat în memoria și în inimile a mii de cititori după aproximativ un secol de la stingerea sa și pe care avem onoarea de-al cinsti astăzi. 

Konstantinos Kavafis lua pentru mulți înfățișarea unui dascăl (didaskalos). Acest lucru rezultă din caracterul didactic ce se găsește în numeroasele sale poeme, în special în cele filozofice, prin care Kavafis încerca să îi „dăscălească (sfătuiască)” pe cititorii săi. Cu toate acestea, Kavafis se află departe de tonul critic și, în același timp, sever pe care un intelectual îl poate adesea adopta. Măiestria prin care își alegea și cântărea cuvintele reflectă spiritul său perfecționist. Nu trebuie să ne mire faptul că a publicat doar 154 de poezii, deși scrisese peste 200. 

Într-un poem intitulat Un bătrân (Ένας γέρος), scris chiar la debutul carierei lui Kavafis, înainte ca acesta să-și găsească vocea poetică, se face referire la cea mai valoroasă comoară pe care o poate avea un om, și anume timpul. Acest bătrânel pe care ni-l prezintă poetul „proptit lângă o masă” dintr-o cafenea zgomotoasă, având în compania sa o pagină de ziar, era până ieri un tânăr ce avea și „forță” și „cuvânt” și „frumusețe”. Cu toate acestea, bătrânelul constată că nu s-a bucurat îndeajuns de anii tinereții, fiind credincios și loial Prudenței (Φρόνησις), care îl înșela spunându-i mereu „Pe mâine. Ai timp cu carul, lasă!”.Mesajul transmis ne este atât de familiar încât ne îndeamnă să reflectăm asupra propriei noastre vieți și să ne întrebăm: oare cât timp dedicăm lucrurilor care ne fac cu adevărat fericiți?

Câțiva ani mai târziu, Kavafis scrie o poezie alegorico-didactică numită Lumânări (Κεριά):

 

Zilele din viitor se așază-n fața noastră, 

șir de lumânări aprinse – 

lumânărele auri, vii si calde.

 

Zilele trecute ne rămân în urmă, 

trist șirag de stinse lumânări; 

cele-apropiate mai fumegă încă, 

lumânări topite, reci și îndoite.

 

Să le văd eu nu vreau; forma lor mă doare, 

mă doare-amintirea prime lor lumini.

Mă uit doar in față, la cele aprinse.

 

Înapoi eu nu vreau să privesc, 

mă sperii ce iute sporește șiru-ntunecat, 

ce iute se-nmulțesc lumânările stinse.

(traducere de Elena Lazăr)

 

Așa cum probabil ați înțeles, tema poeziei este viața. Aceasta din urmă este alcătuită fie din „lumânărele aurii, vii, și calde”, fie din „lumânări topite, reci și îndoite”, adică zile din viitor care așteaptă cu nerăbdare să le trăim și zile din trecutul nostru ce se păstrează acum sub forma unor amintiri. Însă timpul este autonom, nu îngăduie favoruri și curge după propriul său ritm alert, lăsând în urma sa un șir de lumânări stinse care sporește fără oprire. Oricât ne-ar întrista, acest lucru este de neschimbat. Și de această dată autorul ne oferă o soluție. Viața este mult prea scurtă pentru a ne lăsa cuprinși de melancolie și a ne axa pe trăiri din vremuri de mult apuse, în loc să privim „lumânărelele aurii, vii și calde”.

Aș dori să subliniez pe scurt și categoria poeziilor pseudo-istorice ale lui Kavafis, adică acele poeme care, la prima vedere, par să aibă exclusiv un caracter istoric, dar pe parcurs descoperim că sunt clădite pe niște piloni didactici. În Thermopylae (Θερμοπύλες) spre exemplu, autorul transmite trei idei principale prin intermediul evenimentului istoric al bătăliei de la Thermopylae. Aceea a ethosului, a datoriei și a eroismului demonstrat de cei 300 de Spartani în anul 480 î.Hr. Lipsa gândului de abandon și amintirea constantă a datoriei față de patrie nu au asigurat victoria, deoarece perșii erau mult mai numeroși. Acest lucru este mai puțin important. Ceea ce conta cu adevărat pentru acești eroi era faima postumă (υστεροφημία). Datoria celor din urmă rămâne să aducă cinste, pentru ca numele și actele lor de vitejie să aibă un ecou și în generațiile viitoare. 

Greșelile, eșecurile și pierderile fac parte din viața oricărui individ. În poemul intitulat Zeus îl părăsește pe Antonius (Απολείπειν ο Θεός Αντώνιον), Kavafis ne sfătuiește să nu ne „jelim destinul”, fiindcă un astfel de lucru ar fi în van. În schimb, „ca un om de curaj, de mult timp pregătit, spune Alexandriei ce pleacă-acum, adio!”. Alexandria, pe care Antonios a pierdut-o atât de dezonorant, simbolizează toate realizările unui om și pentru care ar trebui să fim recunoscători. Atunci când însă va veni momentul de a renunța la ele, ar fi bine să ne reamintim de faptul că nu există virtute mai mare decât demnitatea.

         Așa cum face și descurcărețul Odiseu, la fel și noi ne impunem câteva Ithace în viața noastră, câteva obiective. Călătoria spre realizarea acestor obiective trebuie să dureze suficient de mult timp, pentru a dobândi cât mai multe experiențe și cunoștințe noi. În călătoria sa eroică spre casă, Odiseu întâlnește obstacole, Lestrigoni și Ciclopi, care îi fac viața destul de dificilă. Împotriva acestor lucruri, Kavafis ne liniștește, pe noi, cititorii săi fideli, spunându-ne că nu îi vom întâlni în calea noastră „dacă înaltă-ți va rămâne gândirea, dacă doar simțiri alese trupul și mintea îți vor stăpâni”. Iar când, bătrâni deja, vom ajunge în Itaca noastră, vom fi mai înțelepți și mai bogați prin experiențele pe care ni le-a oferit.

Concluzionând, scriitorul Kostas Varnalis a declarat la un moment dat următorul lucru despre Kavafis: „Cuvintele lui au adâncime și vorbesc foarte direct tuturor sufletelor”. Nu este de mirare, deci, faptul că poetul alexandrin Konstantinos Kavafis a câștigat admirația tuturor. Operele sale sunt traduse și citite internațional de cei mici și cei mari, de eleni sau filoeleni. Harul său de a aborda și a explica într-o limbă simplă, fără îmbogățiri stilistice, teme universal valabile, strecurând ca un mentor binevoitor sfaturi ici și colo, are drept efect nemurirea geniului său printre cititorii de pretutindeni.

Irene Papas & Kavafis

Κεριά

Του μέλλοντος η μέρες στέκοντ’ εμπροστά μας

σα μια σειρά κεράκια αναμένα —

χρυσά, ζεστά, και ζωηρά κεράκια.

Η περασμένες μέρες πίσω μένουν,

μια θλιβερή γραμμή κεριών σβυσμένων·

τα πιο κοντά βγάζουν καπνόν ακόμη,

κρύα κεριά, λυωμένα, και κυρτά.

Δεν θέλω να τα βλέπω· με λυπεί η μορφή των,

και με λυπεί το πρώτο φως των να θυμούμαι.

Εμπρός κυττάζω τ’ αναμένα μου κεριά.

Δεν θέλω να γυρίσω να μη διω και φρίξω

τι γρήγορα που η σκοτεινή γραμμή μακραίνει,

τι γρήγορα που τα σβυστά κεριά πληθαίνουν.

Από τα Ποιήματα 1897-1933, Ίκαρος 1984

Candles

Days to come stand in front of us

like a row of lighted candles—

golden, warm, and vivid candles.

Days gone by fall behind us,

a gloomy line of snuffed-out candles;

the nearest are smoking still,

cold, melted, and bent.

I don’t want to look at them: their shape saddens me,

and it saddens me to remember their original light.

I look ahead at my lighted candles.

I don’t want to turn for fear of seeing, terrified,

how quickly that dark line gets longer,

how quickly the snuffed-out candles proliferate.

Translated by Edmund Keeley/Philip Sherrard

(C.P. Cavafy, Collected Poems, translated by Edmund Keeley and Philip Sherrard, edited by George Savidis. Revised Edition. Princeton University Press, 1992)

Kavafis. Umbrele iubirii

Kavafis

De vorbă cu Marguerite Yourcenar

Există oameni – puţini, aş spune – care au norocul întîlnirilor revelatoare, atunci cînd faţă în faţă nu stau doar două persoane, ci două universuri care interferează, fără a se contopi, definindu-şi astfel şi mai bine hotarele. Una dintre aceste întîlniri esenţiale este şi aceea din 1983, cînd jurnalista Eva Nikolaidou o întîlneşte pe Marguerite Yourcenar la Atena şi se grăbeşte să consemneze impresia pe care i-a lăsat-o nobleţea acestui suflet sensibil, aflat mereu în căutarea adevărului. Dar întîlnirile nu se vor opri aici. În 1986, Eva Nikolaidou o vizitează pe Simone de Beauvoir la Paris şi îi ia ultimul interviu pe care controversata scriitoare franceză l-a acordat public. Convorbirea este publicată în 2006, la Editura Alkyon din Atena, cu titlul Το άβατο της Σιμόν ντε Μπωβουάρ/ Sanctuarul lui Simone de Beauvoir. Dar să ne întoarcem la prima întîlnire. Cu smerenia celui care este conştient de bogăţia spirituală pe care cel întîlnit urmează a i-o dărui şi familiarizată cu marile personalităţi, Eva Nikolaidou îşi domoleşte preaplinul sufletesc şi entuziasmul clipei pentru a pătrunde în linişte şi senin în universul yourcenarian. Întrebările se succedă calm, asemenea unor valuri, o împresoară pe înţeleapta Yourcenar şi extrag seva adunată de-a lungul vremurilor prin disponibilitatea ei faţă de tot ceea ce este omenesc, prea omenesc. În 2008, Editura Ellinika Grammata din Atena publică acest interviu sub forma unei cărţi, Μια ευλαβική ανάμνηση. Η Μαργκερίτ Γιουρσενάρ εξομολογείται στην Εύα Νικολαΐδου/ O amintire pioasă. Marguerite Yourcenar se confesează Evei Nikolaidou, alăturîndu-i scurte pasaje din scrierile Margueritei Yourcenar, scrisori de la şi către prietenii acesteia, precum şi fotografii mai mult sau mai puţin cunoscute ale celebrei scriitoare belgiene. În rîndurile care urmează prezentăm traducerea (din greacă) a interviului, precum şi textul introductiv semnat de Eva Nikolaidou. (C. S.-L.)

Întîlnirea

Există amintiri despre care nu vrem niciodată să vorbim. Însă, mai există şi altele pe care, scoţîndu-le din sertarele memoriei, le împrospătezi şi îşi recapătă strălucirea, aşa cum faci cu un obiect de mobilier pe care îl ştergi de praf. Amintiri pioase, despre persoane alături de care ai căutat adevărul polimorf şi imperceptibil de-a lungul unor convorbiri, îţi răsar dinainte, asemenea unor păpuşi care, îndată ce-ai întors cheiţa unei vechi cutii muzicale, încep să danseze.

O asemenea melodie era şi vocea Margueritei Yourcenar, cu acorduri care dădeau la iveală înţelepciune despre viaţă şi lume, în suita Hotelului Grand Bretagne, unde am întîlnit-o acum 25 de ani, cînd venise în Grecia la invitaţia Institutului Francez.

Era în februarie 1983. Colaboram pe-atunci la ziarul Ethnos şi, îndemnată de directorul meu, neuitatul Alekos Filippopoulos, trebuia să iau un interviu celebrei scriitoare pentru pagina „Lilipoupoloi“. Am luat numaidecît legătura cu editoarea şi traducătoarea acesteia, doamna Ioanna Xatzinikoli, care mi-a spus foarte politicos şi pe un ton serios: „Nu vorbeşte uşor. Nu acordă interviuri. O voi întreba şi, dacă sînteţi norocoasă, vă voi telefona“.

Norocul meu îl ţineţi în mîinile dumneavoastră. Îl vedeţi în fotografii. După ce am cumpărat mai întîi un buchet de trandafiri roz, la ora 18.30 băteam la uşa camerei sale.

Purta o rochie neagră lungă şi o eşarfă albă de mătase, cu o monogramă ţesută în fir auriu. Părul alb-castaniu, aranjat la repezeală, bijuterii pe mîini, patru inele şi o brăţară. Pe unul dintre inele era incizat portretul lui Hadrian.

A pus trandafirii într-o glastră, s-a aşezat în fotoliul ei comod şi ne-am cufundat una în privirea celeilalte. Ochi de un albastru închis, un chip pe care era zugrăvită osteneala vieţii, cu o expresie misterioasă. Pe măsuţa de lîngă ea, însemnări, plicuri de corespondenţă. Lîngă mine, casetofonul care urma să înregistreze convorbirea noastră, iar în faţă un televizor, care îi servea doar ca suport pentru geantă, întrucît simţea repulsie faţă de astfel de aparate.

„Vă mulţumesc pentru trandafiri, îndrăgesc toate plantele, deoarece sînt încredinţată că, în fiecare dintre aceste frunzişoare, există o mare parte din mine. Viaţa este sfîntă sub toate aspectele ei. Din păcate, nu am multă vreme la dispoziţie, căci am un program încărcat“, îmi spune, şi mă grăbesc să-i pun primele întrebări.

Primele întrebări

În ce sistem politic credeţi?

Nu cred în nici un sistem politic. Fiecare conţine anumite elemente dogmatice. Punctul de plecare este însă totdeauna conştiinţa individului. Cu cît devine cineva mai conştient de „crezul“ lui politic, cu atît mai uşor se încadrează într-un sistem sau altul.

Care este părerea dvs. despre feminism?

Problematica femeii este ceva foarte general. Sînt dezamăgită atunci cînd aud că există femei care se dau de ceasul morţii să se dezvolte profesional, să facă o carieră, să creeze legături profesionale potrivite. Ar trebui ca şi bărbaţii să se preocupe de gătit, de curăţenie, de treburile casei. Cred că cele mai folositoare relaţii sînt acelea dintre bărbaţi şi femei.

Organizaţiile de femei ajută la activitatea comună de rezolvare a dificultăţilor prin care trece femeia. Este o voce în masă. Cu toate acestea, fiecare femeie în parte este un caz particular.

Ce v-a impresionat cel mai mult în călătoriile dvs.?
Tradiţiile popoarelor. În India, de pildă, ţin la mare preţ familia. Femeia este, desigur, lăsată deoparte. În Japonia, m-a impresionat dezvoltarea tehnologică. Grecia o iubesc, pentru toate cele învăţate de la scriitorii antici şi, fireşte, pentru credinţa voastră în prietenie. Să nu uităm că bunăstarea lumii depinde de progresul prieteniei şi al poeziei.

***

Arhivele Nordului

Mi-am luat un simplu rămas-bun de la ea. Nici un exces care să indice că n-aş mai revedea-o şi care să sporească absenţa. Eram sigure amîndouă că o ne reîntîlnim. Mi-a spus-o în după-amiaza zilei următoare, cînd m-am dus la Grand Bretagne să-i arăt articolul din ziar. I-a plăcut titlul articolului, „Grecii sînt buni la suflet şi mîndri“ (ea însăşi spunea că sîntem şi generoşi), şi, politicos, calm şi cu zîmbetul pe buze, mi-a spus că o pot întreba liniştită, fără grabă, tot ce voiam să aflu despre ea.

Poveşti umane pe care le poţi afla răsfoind cîteva arhive ale Nordului. Ani ai unei copilării senine, dar care deja se află pe marginea unei mari nelinişti. Întîmplări care ne pecetluiesc viaţa pentru totdeauna. Fapte care, într-un mod inexplicabil, ni se întîmplă tocmai pentru a ne arăta că sîntem ceea ce vom deveni mai apoi.

Doamnă Yourcenar, am venit să călătorim împreună pe insula Mount Desert, în America, legată printr-un pod de Maine, insulă pe care locuiţi de mulţi ani, în Petite Plaisance. Cum se desfăşoară viaţa dvs. de zi cu zi?

Am o fermă pe care este construită o casă de lemn, călduroasă şi simplă, fără lux, plină cu cărţi, cu scrisori de la prieteni, cu istorie şi amintiri. Trăiesc liniştită, în natură. Îmi frămînt singură pîinea. Gătesc. Călăresc. Mă plimb prin împrejurimi. Iubesc toate lucrurile mărunte ale vieţii de zi cu zi şi le împărtăşesc cu prietenii mei.

Sînteţi fericită cu această viaţă simplă?

Sîntem atît de legaţi de locurile în care am trăit încît credem, atunci cînd le părăsim, că mai uşor ne-ar fi să ne despărţim de sinele nostru. Pe măsură ce dispar aceia pe care i-am iubit, se împuţinează şi motivele de a dobîndi o fericire pe care n-am putea-o gusta împreună cu ceilalţi. Să nu uităm că avem nevoie de ceilalţi pentru a ne descoperi pe noi înşine.

Doamnă Yourcenar, scrieţi într-una dintre cărţile dvs. că în vechile familii nu se rîde prea mult. Amintiţi acest lucru într-un mod grăitor: „vorbeşti în şoaptă, de teamă să nu stîrneşti cumva amintiri care ar fi mai bine să rămînă adormite“.

Ceea ce voiam să spun avea de-a face mai curînd cu firea oamenilor decît cu anumite împrejurări. Observam o anumită tristeţe pe chipuri. Moartea mamei mele. Proasta administrare a averii noastre de către tata. Bunicul meu avea idei avangardiste, care însă nu puteau fi puse în practică.

Era autoritar tatăl dvs.?

Destul de autoritar. Am anumite amintiri care îmi bîntuie mintea asemenea unor spectre. Copilăria unui orfan, de vreme ce mama a murit pe cînd aveam zece zile. Tata făcea parte din categoria acelor francezi cultivaţi care îndrăgeau aventura, era impulsiv şi independent. Discuta cu mine despre filozofia greacă antică, despre Shakespeare, despre Ibsen. Îmi citea din Marcus Aurelius. Am început să învăţ latina şi greaca de la vîrsta de doisprezece ani. La şaisprezece ani, am scris primul meu poem care se referea la Ikaros. Nu vedeam în el vestitorul aviaţiei, ci simbolul evoluării înspre absolut.

Această atmosferă familială rece nu v-a influenţat negativ?

Mai degrabă pozitiv. A fost nevoie să redau toată această pîclă prin intermediul cuvintelor. Să o consemnez în texte. Să completez anumite omisiuni. Trebuia ca spectrele să capete carne şi oase. Astfel, cărţile mele au reprezentat, fiecare în parte, o perioadă a vieţii mele.

Care credeţi că este cel mai mare bun?

Viaţa. Care este unică pentru fiecare, aşa cum este şi trecutul nostru. Pe care îl trăieşti o singură dată. Care ne uimeşte uneori, dar care rămîne neschimbat.


Şi viitorul?

Numai noi înşine putem să-l vedem. Ceilalţi constată doar existenţa noastră. Dar vieţile noastre sînt atît de diferite încît această deosebire o poţi întîlni pînă chiar şi în viaţa fiecăruia dintre noi.

Cît de necesară este recunoaşterea, receptarea?

Mă bucur atunci cînd sînt înţeleasă. Nu vreau să mi se dea o amploare sau să mi se atribuie calităţi pe care nu le posed. Sînt un om simplu, obişnuit, care îşi frămîntă singur pîinea pentru a se hrăni, care adoră animalele, plantele, prietenii şi care se simte fericit atunci cînd iubeşte toate aceste lucruri, fără a aştepta să fie iubit în schimb.

Iubiri şi prietenii

Nu este însă dureros să iubeşti fără să fii iubit?

Nu este nimic blamabil şi nici ciudat. Durerea şi plăcerea sînt două noţiuni foarte apropiate. Ambele necesită aceleaşi respect. Devenim romantici atunci cînd ignorăm realitatea. Important este să te simţi tu însuţi împlinit, fericit cu sentimentele tale. Şi dacă îţi sînt oferite de celălalt, fără ca el să simtă acelaşi lucru, atunci trebuie să-i fii recunoscător pentru ceea ce simţi, căci tu evoluezi, te dezvolţi, iar celălalt contribuie şi el la asta prin prezenţa lui.

Cui i-aţi mărturisi un secret?

În primul rînd, mamei mele, pe care nu am avut norocul s-o cunosc. De aceea am iubit atît de mult femeile. Iubirea pentru mama, de care m-a privat viaţa, am căutat-o în prietene. Am găsit la acestea afecţiune şi tandreţe, căldură sufletească. Aidoma lămpilor care, fie şi prin lumina lor slabă, reuşesc să îndulcească întunecimea sufletului. Acelea care mă înţelegeau nu prin ceea ce scriam, ci prin ceea ce voiam să spun, înainte de a mă exprima în cuvinte.

Sînteţi considerată o scriitoare izolată, singuratică.

Singurătatea ne învaţă cum să-i iubim mai mult pe oameni sau cum să nu mai avem nevoie de ei. Singurătatea şi izolarea înseamnă pentru mine protecţie, linişte şi calm. Întotdeauna am îndrăgit izolarea. Alegerea felului meu de viaţă reprezintă o iubire a lumii fără hotare. Însă, iubesc deopotrivă şi descoperirea, căutarea unor noi tărîmuri, care, multe dintre ele, mă inspiră în descrierea eroilor din cărţile mele. Învăţ din călătorii.

În urma călătoriilor dvs. prin diverse ţări, aţi avut norocul să cunoaşteţi totodată şi numeroase religii? Pe care le admiraţi?

Toate religiile conţin adevăruri. Fiecare om crede într-o anumită religie. Eu am multe religii, tot aşa cum am şi numeroase patrii. Propria noastră religie, precum şi concepţia noastră despre ea sînt determinate, deopotrivă, de experienţa noastră din anii copilăriei. Dacă avem părinţi iubitori, atunci credem într-un Dumnezeu îngăduitor. Iar acest lucru este proiectat şi asupra lumii, fiind încredinţaţi că aceasta nutreşte cele mai bune sentimente faţă de noi.

Dacă părinţii ne pedepseau, atunci credem într-un Dumnezeu intransigent şi necruţător. Aş spune că religia este un produs cu un fundament sentimental. Cu toate acestea, pe măsură ce omul se dezvoltă, el îşi dă seamă că există multe religii şi numeroase trepte ale credinţei.

Cum trebuie să privim confruntarea cu un rival? Îi iertaţi uşor pe aceia care se arată critici faţă de dvs.?

Dacă vrem să ne confruntăm cu un concurent pe care nu îl preţuim sau nu îl admirăm, atunci cu siguranţă că vom ieşi înfrînţi. Confruntarea instaurează o anumită ordine atunci cînd ne respectăm sau ne iubim rivalul. Altminteri, nu este decît o degradare. Cînd te confrunţi însă cu cineva, vine un moment în care te identifici cu rivalul tău. Nu iert uşor, întrucît mi-e teamă ca nu cumva îngăduinţa faţă de ceilalţi să-mi determine conştiinţa să-mi iert propriile greşeli.

Preferaţi să cereţi explicaţii pentru ceva care v-a deranjat?

Depinde. Există unele lucruri care se exprimă mai bine dacă nu vorbim despre ele.

Credeţi în prietenie?

Orice prietenie adevărată este o achiziţie de durată. Prietenia, asemenea iubirii, cere tot atîta artă pe cît cere o figură de dans. E nevoie de o mare uşurinţă şi de multă reţinere. De schimburi de cuvinte. Dar, mai mult decît orice, de respect. De sentimentul libertăţii celuilalt. Al demnităţii sale. E nevoie de acceptare.

Mi-aduc mereu aminte de fetiţa din cartea lui Montherlant, care nu dăduse nici un nume pisicii ei: „Şi cum o strigi?“, a fost întrebată. „Nu o strig, vine cînd vrea“. Aşa sînt prietenii. Adesea, ne vin întîmplător.

Consideraţi ceva ca fiind important în viaţa dvs. şi care este acest lucru?

Ceea ce consider sau descopăr a fi astăzi esenţial mîine poate să nu mai fie astfel. Idealul, perfecţiunea nu sînt pentru mine ceva stabil. Consider a fi importante valorile umane, sinceritatea, sufletul, care este frumos doar atunci cînd este dezgolit. Mereu există ceva mai presus de genialitate, de talent sau de har. Iar acest lucru este nobleţea sufletului.

Doamnă Yourcenar, de multe ori dragostea este înţeleasă greşit? Care este părerea dvs.?

Există această confuzie, deoarece dragostea este definită drept o nevoie socială. Dragostea este conştiinţa deplină, şi anume să înţelegi că prin dragoste poţi doar evolua. Atunci cînd iubeşti, cînd eşti îndrăgostit, toate se întîmplă de la sine. Nu e nevoie de mînie, teamă, încrîncenare. Dragostea înseamnă să îi dai totul celuilalt, dar totodată să îi respecţi individualitatea. Înseamnă să nu dispară lumea din jurul tău atunci cînd iei distanţă, pentru că atunci devine dependenţă.

Actul erotic este un act de iniţiere, este sfînt, şi aşa trebuie să-l şi privim. Iubirea este iubire atunci cînd nu adaugă şi nici nu suprimă. Este fundamentul tuturor celorlalte. Desigur că sînt pentru libera alegere. Iubeşti omul, de el te îndrăgosteşti, indiferent dacă este bărbat sau femeie.

Iubirea este un simţămînt?

Iubirea este acţiune, este încercarea de a-l ajuta pe celălalt să se dezvolte. Îi auzim adesea pe ceilalţi spunîndu-ne că ne iubesc. Criteriile sînt subiective însă, tot aşa cum este şi motivaţia. Tot ceea ce facem pentru celălalt se întîmplă întrucît noi vrem acest lucru, întrucît acoperă o nevoie a noastră lăuntrică, este alegerea noastră. Iubirea ne transformă sinele, îl sporeşte.

Vă temeţi de moarte?

Tot ceea ce există este hotărnicit de un început şi de un sfîrşit. De o apariţie şi de o dispariţie. Începe cu naşterea şi se îndreaptă către moarte, trece de la tinereţe spre bătrîneţe, de la sănătate spre boală. Moartea trebuie să fie naturală. Dar moartea poate surveni şi la nivelul conştiinţei. Pare asemenea pierderii unei persoane care a însemnat ceva pentru noi. Simţim aceeaşi deznădejde ca şi în cazul morţii naturale. Totuşi, aceasta este o altă senzaţie.

Sunetul poeziei

Sînteţi traducătoarea lui Kavafis. Care dintre poemele sale v-a influenţat de-a lungul vieţii?

Dacă vorbim despre universalizare, despre ecumenism în poezie, atunci Kavafis deţine primul loc. Imaginea de care îmi amintesc în această clipă este din poemul Ithaka, care trezeşte mintea şi sufletul:

Cu Lestrygoni sau cu Ciclopi,

sau cu sălbaticul Poseidon nu te vei întîlni,

dacă nu-i porţi cumva în tine,

dacă sufletul tău nu ţi-i va scoate-n faţă.

(trad. Elena Lazăr, Kavafis, Opera poetică, Omonia, 1993)

Poezia este scrisă pentru a fi auzită, trebuie să-i respectăm ritmurile, pentru ca poeţii să nu o confunde cu propriul lor strigăt. Acord o mai mare importanţă sentimentului care izvorăşte din aceasta decît versului liber care deja a devenit o rutină.

Traducere de Claudiu Sfirschi-Lăudat

Kavafis. Umbrele iubirii

Kavafis. Umbrele iubirii

„Kavafis. Umbrele iubirii” - concert de lieduri

(greek version)

 10 noiembrie, Foaierul Galben al Operei Române, orele 17.00
(Biletele sunt disponibile în rețeaua Eventim, la magazinele partenere și la casa de bilete a Operei)

Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului grec K.P. Kavafis, Fundația Culturală Greacă, împreună cu Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”, organizează concertul „Kavafis. Umbrele iubirii”, susținut de soprana Sonia Theodoridou, acompaniată la pian de către Markos Kotsias. Programul concertului, care va avea loc în data de 10 noiembrie 2013, orele 17.00, în Foaierul Galben al Operei Române din București, cuprinde lieduri pe versuri scrise de K.P. Kavafis. În deschidere, dna Elena Lazăr, directoarea Editurii Omonia, va prezenta două cărți apărute cu prilejul aniversării poetului grec: „Poeme” de K.P. Kavafis şi „Românii despre Kavafis. Studii şi eseuri”. Actrița Daniela Moldovan va recita în limba română câteva dintre poemele puse pe muzică de compozitorul Athanasios Simoglou.

Concertul se desfășoară în cadrul Festivalului Internațional al Artelor Spectacolului Muzical „Viața e frumoasă” (ediția a VI-a), organizat de Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”, și este sprijinit de Banca Românească.

Sonia Theodoridou - soprană

S-a născut în localitatea Veria din Grecia. A studiat canto la Conservatorul Național „Manolis Kalomiris”, în clasa profesoarei Papalexopoulou. Grație unei burse „Maria Callas”, și-a continuat studiile la Academia Muzicală din Köln, apoi la Londra, cu Vera Rózsa. De asemenea, și-a însușit repertoriul liedurilor germane alături de Elisabeth Schwarzkopf.

Sonia Theodoridou și-a făcut apariția pe scena celor mai însemnate teatre lirice din Europa și a colaborat cu dirijori importanți, precum Wolfgang Sawallisch, Zubin Mehta, Sir Neville Mariner, Antonio Pappano, Christoph von Dohnanyi și alții.

A înregistrat două CD-uri cu muzică de operă: „La Calisto” de Cavalli și „Conroy și copiile sale” de Periklis Koukos. De asemenea, a mai înregistrat și „Sonia Theodoridou encounters Manos Hadjidakis”, „Renaissance” de Yannis Markopoulos,  „Storie d'Amor” de Charis Persides, „Arie Antiche”, „Sonia Theodoridou sings J. Brel”, „Songs from the Big Screen'”, „Cavafy – Shades of love” de Athanasios Simoglou etc.

Din 2010, este profesor de canto la Universitatea de Arte Frumoase din Berlin. În 2010, a înființat, împreună cu soțul ei, dirijorul Theodoros Orfanidis, Orchestra Mobile (www.orchestramobile.com), iar în 2011, propria casă de înregistrări, The Human Voice (www.thehumanvoicemusic.com).

Markos Kotsias - pianist

Markos Kotsias s-a născut în 1986, la Atena, și a început studiul pianului la vârsta de 13 ani, avându-l ca profesor pe Yorgos Ioannidis. Printre alte realizări ale sale, menționăm admiterea sa, cu bursă, la Academia de Muzică din Stuttgart, în clasa lui André Marchand. Din anul 2011 este colaborator permanent al Soniei Theodoridou, al lui Theodoros Orfanidis și al Orchestrei lor, Orchestra Mobile.

Athanasios Simoglou - compozitor

S-a născut în 1954, în Grecia. Între 1970 și 1974 a studiat pianul și teorie muzicală la Conservatorul de Stat al Greciei de Nord, avându-l ca profesor pe Grigorios Damianos. Între 1974 și 1981 a studiat medicina, obținând apoi doctoratul în Italia, la Milano.

Din 1982 locuiește în Stuttgard și practică medicina. În paralel, continuă munca de compoziție muzicală. I-au apărut două CD cu poeme de Kavafis puse pe muzică: „Cavafy. Shades of Love” (2011) și „Return” (2012).

Coorganizator: 

Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”

Sponsor: 

Banca Românească

Partener:

Evenimentul are loc sub egida Ambasadei Republicii Elene la București.