Tuesday, November 5, 2013

„Rădăcini/ Ρίζες” - Angela Bratsou (ΙΙ)


LIVADA CU VEVERIȚE

Încerc să-mi aduc aminte de prima descindere pe tărâm elen: cu mulți ani înainte, într-un autocar vechi și rablagit, privit cu fascinație însă de cei care îi știau destinația și care a trecut scârțâind în noapte prin Bulgaria.
Deci nu am văzut prea multe atunci. Mă impresionaseră însă luminile. La Giurgiu, pe partea bulgărească bineînțeles. Și la Sofia. Căutam să mă uit prin ferestrele fără perdele (?!) în casele oamenilor, să înțeleg cum trăiesc. Nu am reușit… Aveam și rău de mașină – deci eram în mod voit flamândă, să nu am ce vomita. Eram amețită...
Apoi, granița bulgaro-elenă. Promahona, adică partea elenă a graniței respective. Este și prima stație mai îndelungată cu scop real, nu așteptare încordată și fără acțiune – control serios, dar foarte civilizat. Zâmbete și urări de bun-venit… după chipuri mohorâte și care te făceau să te simți vinovat că îndrăznești să-l deranjezi pe respectivul funcționar de la treburi mai importante decât acest voiaj al tău atât de dorit.
În fine, pornim și, după două ore, stație la Salonic. Coboară multă lume din autocarul arhiplin. Mulți sunt nonșalanți, noi, „adunați”, cu frică încă să nu se întâmple ceva ce ar putea să ne oprească din drum.
După un scurt telefon la unchiul Vanghelis – personaj despre care o să vă spun cu altă ocazie –, ne liniștim. Ne așteaptă toți și ni se dau instrucțiuni unde să coborâm. După o astfel de victorie, bineînțeles că trebuie să sărbătorim: un suc de portocale de la mama lor de-acasă – Epsa – și o Fanta. Gustul lor mi s-a întipărit în memoria celulelor gustative și, bineînțeles, sunt băuturile mele preferate pentru o viață.
Și, după tonifierea dată de ele, la drum: marea ne însoțește, se joacă cu noi, apare, se ascunde, dar e mereu acolo: simți mirosul și simți briza, o altă căldură decât cea de august de acasă.
Αjungem la ieșirea din Lamia, la stația-standard a firmei de autocare: Roumeli – un han cu mese afară și în interior, curățenie exemplară, serviciu cu zâmbete și muuulte produse… Raportăm totul în dolari și apoi în lei. Ce prețuri uriașe! Uităm că erau alte salariile la ei. Așteptând să coboare din vârf de munte unchiul, degajați acum, ne permitem un alt lux: flamândă, dar cu stomacul sensibilizat încă, sunt obligată de soț să mănânc ceva: cel mai bun iaurt de oaie mâncat vreodată. Și gustul lui mi s-a întipărit pe veci.
Vedeam grupuri de călători coborând din autobuzele ce legau orașele între ele sau din autocare de turism intern, cum coboară veseli și guralivi ca vrăbiile cele gureșe; cum comandă cu nonșalantă produse de care nu auzisem încă și nu știam bine ce vor să fie… Mă linișteam, încet-încet, îmi puneam la lucru spiritul de observație….
Ajungem în satul de origine al soțului, după criteriile de acasă, un mic orășel cu tot ceea ce este necesar pentru un trai civilizat. Gardiki, la 1.100 m înălțime, la care ajungi urcând în serpentine „în ac”, timp de o oră depărtare de Lamia. Și sunt doar 30 de km. Curbele fac drumul minunat, dar îngust... Prilej să văd și să încep să mă simt ca „acasă”.
De atunci, de prima dată, de câte ori ajung la poalele muntelui, în afara Lamiei, parcă prind puteri noi, freamăt să ajung mai repede în satul din vârf de munte.
Toată această povestire este de fapt introducerea pentru a vă aduce în atmosfera din „livada cu veverițe”.
Casa părintească a soțului este o împletire de vechi (stil clasic de casă țărănească de aici, construită în pantă, cu bucătăria si dependințele la parter și „casa cea bună” la etaj – de fapt, intrarea principală) cu nou (cu apă curgătoare și toaletă în casă, cu bucătărie cuprinzând tot ce poate fi mai modern azi, cu mașină automată de spălat rufe, cu un cuptor cu microunde, cu televizor și radio…). Drumul principal al satului desparte casa și gradina de livada propriu-zisă: meri, gutui, cireși, castani și nuci, foarte mulți nuci. Totul este în pantă.
Pe singura platformă orizontală exista, acum fiind în paragină, o mică magazie de unelte agricole: sătenii au spart-o după moartea unchiului, în căutare de monede de aur… comori care nu cred că au existat, dar dacă au fost și le-au găsit, să le stăpânească sănătoși! Tot aici se cultivau porumb, cartofi, dovleci, roșii – toate, cu un minunat gust. Acum, nimeni nu le mai cultivă, ies de unele singure, că te miri de puterea generativă a naturii.
Pentru a uda acest loc, în sat există un sistem de „irigație” primitiv: șanț pietruit cu apă ce vine de la un izvor din partea de sus a muntelui. Gospodarii și-au făcut bazine de piatră –gourne – pentru a aduna apa și, de aici, cu alte șanțuri sau cu furtunuri, duc apa acolo unde e nevoie de ea.
Locul are și mulți brazi și molizi. Muri cu fructe imense și coacăze. Oregano extraordinar de parfumat, în tufe. Și multe flori sălbatice, cu polen minunat pentru albine, care fac o miere ce seamănă cu cea polifloră de la noi.
Aici, când am sosit atât de pierdută în „traducere” (adică interpretare a noului), am găsit doi prieteni: o familie de veverițe negre. Nu s-au speriat de fata așezată cu o carte la umbra brazilor, lângă gourna. Le-am dat niște alune și le-au luat. Și atunci am decis că ne vom ajuta reciproc: eu, pe ele, material, ele, să-mi dea curajul de a mă împământeni aici.
Așa că am cumpărat din Lamia o căsuță din lemn și le-am montat-o pe bradul de deasupra gournei. S-au instalat imediat, cu bucurie, parcă. Le-am vizitat mereu și le-am admirat.
Peste ani, mi-am pus băiatul să facă și el alte cuști și le-am montat. Așa că acum au mai multe case – de fapt, s-au înmulțit și veverițele, văd cinci-șase pe acolo. Rămân discretă însă, la distanță, astfel încât să nu fie deranjate. Și pentru că terenul este la margine de pădure, am făcut gard trainic din sârmă, înalt de peste doi metri, să nu intre porcii mistreți și urșii, care cam dau iama prin zonă. Nucii, soțul i-a dat în seama lor, a veverițelor. Tot rodul aproape le revine, dacă îl culeg…

De câte ori mergem, nu-mi uit prietenele de la gourna – le salut de fiecare dată, stau cel puțin o oră cu ele. De fiecare dată, deși cred că sunt alte generații deja, mă privesc de la mică distanță și fără frică. Le-oi fi fost dată prin testament…

No comments:

Post a Comment