 |
| Ianoula Bratsou |
 |
| Eftimios Bratsos |
Vanghelis
La Elveția !
Aşa era numit
micul magazin general din sat, pe care îl ținea unchiul Vanghelis…
O să vă explic
de ce i se spunea așa. Dar mai întâi să vă fac cunoștință cu unchiul.
Când l-am
cunoscut eu, avea cam 60 de ani și apucase să vină și în România în vizită la
sora sa, refugiată politic aici; scund, uscat la trup, fără a fi slab, cu ten măsliniu,
păr încă negru și ondulat, era imaginea clasică actuală, pe care o avem despre
greci, deși, la originile lor antice, erau blonzi, cu ochi albaștri…
O privire directă
și pătrunzătoare se însoțea de un zâmbet bun, cald, ușor ironic, ascuns de o mustața
de haiduc. Haiduc, la propriu și la figurat. Dintr-o familie răsărită, era un
intelectual fin, cunoscător de franceză, iubitor de teatru, literatură și călătorii.
Iubea însă și oamenii și, din această iubire, s-a dedicat lor: inginer
constructor, a aderat la mișcarea de stânga, comunist adică, și a dus o tinerețe
plină de „suspence” am zice noi azi, urmărit
mereu de poliție. Era o perioadă în care, în Grecia, construcțiile erau în toi,
așa că și el a câștigat mulți bani, pe care însă nu i-a ținut; i-a dat celor
care a socotit că aveau mai multă nevoie.
Nu știu dacă bătăile
poliției, tensiunea vieții politice sau altă cauză, genetică, au fost la
originea atacului cerebral pe care l-a suferit la un moment dat. Cert este însă
că este operat și, lucru rar pe atunci, în anii ’70, acest fapt rămâne fără urmări.
E nevoit însă să ia o hotărâre mare, să lase viața de oraș si să se retragă din
activitatea profesională. Ca atare, se stabilește în casa părintească de la
Gardiki, activează în organizația de partid de aici și, pentru a-și trece
timpul, deschide magazinul… La Elveția.
Nu acesta era
numele – nici nu avea de altfel –, dar așa era deosebit de celelalte două-trei magazine
care mai existau în sat.
Era un magazin
cu absolut de toate, multe aduse chiar „la
comanda” celor care aveau nevoie de ele. Mic, cu câteva rafturi pe mijlocul
încăperii, cu rafturi pe lângă pereți, era în același timp și... cafenea!
Peretele la stradă
al magazinului era format, la drept vorbind, dintr-o ușă și o fereastră enormă,
în fața căreia era o masă cu cântarul pe ea și cu un sertar, fără încuietoare,
pentru bani. Alături, chiar și iarna, în fața magazinului, pe o mică terasă,
cam trei-patru mese pentru cei ce voiau să bea o cafea…vorbită.
Eee, acum vine și
explicația numelui magazinului: în ușa aceea foarte normală, era o încuietoare
ciudată prin faptul că avea o cheie enormă. ENORMĂ, în adevăratul sens al cuvântului.
Și aceasta cheie, când Vanghelis era plecat din magazin – ceea ce se întâmpla
foarte des de altfel – …stătea, falnică, agățată de un cui, pe perete, la
vedere. Cine avea nevoie de ceva, descuia, lua ceea ce avea nevoie, punea banii
respectivi în sertar și lua și rest, dacă avea, sau scria într-un caiet de alături
veresia făcută… și încuia iar, cu acea cheie enormă….
Vă dați seama,
uimirea mea inițială, venită dintr-o țară în care totul era sub cheie și totul
se fura… din fața ochilor.
Și acum am
convingerea că am fost ajutată de Dumnezeu în drumul meu de adaptare în Grecia.
Faptul că, ajungând aici inițial, am putut să asimilez treptat noutățile, a
fost salutar, cred eu, pentru mine. Nu uit cu câtă curiozitate mă uitam la
toate nimicurile care umpleau magazinul și care lipseau cu desăvârșire la noi;
multe nici nu știam ce reprezintă… Cum puneam mâna pe ceva „ciudat”, unchiul îl punea deoparte și
mi-l aducea acasă seara, împreună cu un mic zâmbet… așa că, după două zile, mă învârteam
prin magazin, cu mâinile la spate și nu mai atingeam nimic…
Au dispărut de
mult vremurile Elveției din Gardiki, dar eu simt încă duioșia trezită de unchiul
Vanghelis. Mi-era drag și mă plăcea și el; eram, probabil, copilul pe care și
l-a dorit și pe care nu l-a avut niciodată. Inițial, eu neștiind de loc greaca,
ne înțelegeam în franceză și se bucura că o scoate de la naftalină... Apoi, și
de dragul lui, am învățat greaca pentru a putea VORBI, de la cele mai simple
lucruri până la idei filozofice. Îmi făcea mici cadouri, să nu mă facă să roșesc
și să refuz sălbatic, dintr-o mândrie prost ascunsă. Mă bucuram ca un copil și-l
pupam – se bucura și el, fără s-o arate. Și, de fiecare dată, în greacă, îmi
spunea că noi, fetele, suntem ușor de cumpărat… asta, ca să primească pedeapsa,
un nou pupic pe frunte.
No comments:
Post a Comment