Monday, March 22, 2021

O revoluție într-un podcast: „Grεciα: Rεvoluțiε și rεvoluții”

 
Vine vacanța, dar de data asta nu cu trenul, ci mai simplu: cu podcastul despre Grecia!

Fundația Culturală Greacă, împreună cu Față/Verso, podcastul cu cititori binedispuși, cheamă la luptă… nu, doar la ascultat episoadele sezonului „Grecia: Revoluție și revoluții”, inspirat de anul festiv 2021 pentru Grecia, în care se sărbătoresc 200 de ani de independență.

La această petrecere de aniversare sunt invitați să ne povestească vrute și știute cei apropiați și inspirați de muzica Greciei, de obiceiurile și veșmintele locuitorilor, de istoria țării, de literatura și de personajele ei.
 
O revoluție atrage după sine și alte revoluții, dorințe de schimbare și idei constructive — de aceea, aruncăm o privire spre mersul lucrurilor în Grecia pornind de la Revoluția de la 1821, păstrând în raza vizuală, desigur, spre referință și delectare, și teritoriul nostru încă în formare. 

Într-un format compact și binedispus, sezonul „Grecia: Revoluție și revoluții” vă invită atât să călătoriți în timp, printre culori, sunete și chicoteli, cât și să-l purtați cu voi oriunde veți merge, în valiza de vacanță, în căștile de acasă și în gândurile și conversațiile voastre.

Noul sezon pregătit de Față/Verso și Fundația Culturală Greacă va fi lansat pe 25 martie, de Ziua Națională a Greciei, pe toate aplicațiile de podcast (Spotify, Apple Podcasts, Stitcher, Google Podcasts, Buzzsprout etc.) și pe site-urile organizatorilor, fata-verso.ro, hfc-worldwide.org/bucharest/.

Gazdele și realizatorii podcastului Față/Verso sunt Simina Popa și Claudiu Sfirschi-Lăudat. Mai multe despre gazde și proiect, găsiți pe site-ul nostru.
 
La mulți ani, Ελλάδα!
 
 
 
Partener: Librăriile Cărturești

Wednesday, March 17, 2021

Rădăcini / Ρίζες

 Rădăcini / Ρίζες 




Amintirile sunt rădăcinile noastre, ele ne țin prinși de pământ și ne hrănesc, pentru a ne crește ramurile viitoare. Plăcute sau nu, amintirile sunt cele care ne conferă identitate, alcătuind bunul nostru cel mai de preț, pe care nimeni nu ni-l poate lua niciodată. Oamenii sunt aidoma unor copaci umblători, spunea poetul grec Sikelianos, vorbind despre cartea Margaritei Liberaki, Τα δέντρα/ Copacii. Purtându-și rădăcinile cu ei, oamenii traversează vârste și spații, într-o necontenită căutare a obârşiei. Abia atunci, așezați la umbra copacului matur, acoperit în întregime de frunze, oamenii își vor măsura existența prin amploarea umbrei lor. Abia atunci, odată regăsită obârșia, amintirile vor deveni prezent și vor trece spre viitor, lăsând o urmă.

Fundația Culturală Greacă demarează proiectul Rădăcini/ Ρίζες, care urmăreşte recuperarea memoriei, a amintirilor, a rădăcinilor. În acest scop, lansează invitația de a aduna laolaltă mărturiile tuturor celor care, printr-un fir mai puternic sau mai slab, sunt legați de Grecia. Dorim să adunăm laolaltă poveștile obiectelor aduse în România de străbunicii, bunicii sau părinții voștri greci, fotografii, scrisori sau orice altceva reprezintă o amintire care vă leagă de origine. Cei care doresc să ne spună în scris povestea lor și a rudelor lor sunt bineveniți.

Dorim ca întreg proiectul să se finalizeze prin publicarea unei cărți care să adune poveștile voastre, precum și alte documente de „arhivă”: scrisori, fotografii etc.

Wednesday, November 18, 2020

Literatură contemporană pentru copii — Pitch pentru edituri

Literatură contemporană pentru copii

Pitch pentru edituri





La inițiativa Institutului Cultural Maghiar din București clusterul EUNIC România propune editurilor din România o nouă serie de cărți pentru copii în vederea publicării lor în limba română. Cărțile sunt selectate din literatura contemporană europeană, iar editurilor sunt prezentate texte traduse în limba română. 
Literatura pentru copii din secolul al XX-lea s-a caracterizat prin expansiune și îmbogățire continuă. Literatura l-a descoperit pe copil, astăzi se scrie despre și pentru el. La fel ca literatura în general, și literatura pentru copii variază de la o epocă la alta. Literatura europeană contemporană pentru copii îi invită pe cititori, părinți și copii deopotrivă, să gândească și să mediteze. Am dori să prezentăm această diversitate prin intermediul unor cărți europene contemporane de literatură pentru copii.
Proiectul se va desfășura în mai multe etape: în decursul lunii noiembrie vom demara o campanie online prin popularizarea acestor texte, spre sfârșitul lunii noiembrie vom prezenta textele sub forma unui spectacol-lectură, iar într-un final vom discuta online despre recepția literaturii contemporane pentru copii în România şi despre traducerile literaturii pentru copii cu invitaţii Simina Popa şi Claudiu Sfirschi-Lăudat.
Operele propuse sunt:
• Ράνιας Μπουμπουρή (Rania Boubouri): Διαγωνισμός φιλίας / Concurs de prietenie | Atena: Psichogios, 2019
• Csender Levente: A különleges Meditittimó kalandjai / Aventurile neobișnuitului Meditittimo | Budapesta: Magyar Napló, 2018
• Paul van Loon: Dolfje Weerwolfje | Amsterdam: Leopold B.V., 2015
• Wojciech Widłak: Pan Kulecka | Poznan: Media Rodzina, 2002
• Beatriz Osés: Erik Vogler y los crímenes del rey blanco / Erik Vogler și crimele regelui alb | Barcelona: Edebé, 2014
• Tülin Kozikoğlu: Pes etmek yok! / Nu există nu se poate! | Istambul: Iletișim, 2017
Eveniment organizat sub egida: EUNIC România
Participă: Fundația Culturală Greacă, Ambasada Regatului Țărilor de Jos în România, Institutul Polonez, Institutul Cervantes, Centrul Cultural Turc „Yunus Emre”, Institutul Cultural Român, Institutul Cultural Maghiar București
Partener: Muzeul Naţional al Literaturii Române, Liga Scriitorilor Maghiari din Transilvania (E-MIL), ARTLIT - Asociația Traducătorilor Literari.



Tuesday, November 17, 2020

EUNIC Book Club #1


EUNIC Book Club #1

90 de minute de literatură europeană


Spre sfârșit de an, EUNIC România invită iubitorii de literatură să participe la EUNIC virtual Book Club, un club de lectură care promovează literatura Europeană tradusă în limba română.
Proiectul propune spre dezbatere începând cu luna noiembrie, sub formă lunară, un roman din literatura Europeană contemporană tradus cu sprijinul Institutelor Culturale și Ambasadelor Europene.
Așadar, vă invităm în biblioteca noastră virtuală, deschisă dialogului și schimbului de experiență pe marginea celor mai noi apariții beletristice din spațiul editorial suedez, portughez, grec, austriac, german, britanic, francez, maghiar, spaniol, ceh, polonez și român.
Simina Popa și Claudiu Sfirschi Lăudat vor modera, din partea Fundației Culturale Grecești, primul EUNIC virtual bookclub.
Prima carte dezbătută este „Autobiografia” de José Luís Peixoto, editura Pandora M, colecția Anansi, traducere de Simina Popa.
Participarea este gratuită. Vă rugăm să vă înscrieți la următoarea adresă: cristina.zanfirescu@goethe.de. Cu o săptămînă înainte veți primi linkul de conectare pentru platforma Zoom.
Partener: Cărturești. 
———————- 
Autorul este la ora actuală una dintre revelațiile cele mai surprinzătoare ale literaturii portugheze. (Jose Saramago). Romanul Autobiografia împletește realitatea cu ficțiunea într-un joc al oglinzilor ce pune față-n față doi mari scriitori: José Saramago și José Luís Peixoto.
În Lisabona anilor ’90, drumul unui tânăr scriitor aflat în plină criză existențială – similară celei pe care a trăit-o Peixoto însuși – se intersectează cu cel al unui mare scriitor mai vârstnic: José Saramago. Din relația celor doi se naște această poveste, în care granițele dintre ficțiune și autobiografie se diluează până la dispariție. José Luís Peixoto explorează în acest joc de oglinzi absolut unic creația literară și frontiera translucidă dintre viață și literatură.
În același timp, își sondează propriile obsesii într-o proză plină de detalii și de lirism ce a marcat literatura contemporană portugheză.
—————————
José Luís Peixoto s-a născut în 1974, într-un sat din sudul Portugaliei, în regiunea numită Alentejo. Este licențiat în limbi și literaturi germanice al Universidade Nova de Lisboa. Înainte de a se dedica scrisului, a predat timp de un an. A scris poezie, proză, teatru și critică literară. A primit premiul Jovens Criadores (Tineri creatori) în 1997, 1998 și 2000. În 2001, primul său roman, Nici o privire, a primit Premiul José Saramago. Au urmat alte două romane, Uma Casa na Escuridão (2002) și Cimitirul pianelor (2006). În 2003, într-un proiect fără precedent, Peixoto și-a unit forțele cu membrii formației Moonspell, lansând, în același timp, un album și un mic roman fantastic. A mai publicat romanele Livro (2010) și Galveias (2014). Autobiografia este cel mai recent roman al său. 

Wednesday, November 4, 2020

Theodosis Pylarinos — „Antonis Mystakidis Mesevrinos. Monografie”

Theodosis Pylarinos
Antonis Mystakidis Mesevrinos. Monografie

traducere de Elena Lazăr

Editura Omonia, București, 2020, 326 pag.+24 pag., ilustrații color  

volum apărut cu sprijinul Fundației Culturale Grecești din București




 ANII PETRECUȚI ÎN ROMÂNIA


 

            Antonis Mystakidis, cunoscut de asemenea și cu pseudonimul literar Mesevrinos, după locul de baștină al părinților‒ antica Mesembria,  de pe țărmul Pontului Euxin, oraș cu locuitori greci, care astăzi aparține Bulgariei‒, constituie unul dintre rarele cazuri de greci din diaspora care a slujit cu zel învățământul și a predat literele elene în locuri la prima vedere eteroclite ale planetei. 

            S-a născut în localitatea Almyros din Thessalia, în 1908, dar familia a plecat și s-a stabilit la București, unde Mystakidis a crescut. Aici a studiat și tot în România a și predat la început. Revine în Grecia, voluntar în războiul din 1940, și trăiește o vreme la Salonic. Din 1953 merge în Egipt, la Cairo, unde predă la Școala Ambetios până în 1956. În capitala Egiptului vine în contact cu oameni de litere ciprioți (Nikos Nikolaidis, Evghenia Palaiologou-Petronda și Hristos Petrondas, Maria Roussia). Șederea în Egipt coincide cu lupta de eliberare condusă în Cipru de EOKA, fapt care-l va lega de drama elenismului cipriot. Din această perioadă s-a aprins interesul său pentru Cipru, care va căpăta mai târziu dimensiuni polimorfe, îndeosebi din momentul când l-a cunoscut la Famagusta pe prozatorul cipriot Yorgos Filippou Pieridis, de care a fost apropiat. Interesul său față de Cipru va deveni și mai intens după invazia turcă din vara anului 1974, militând pentru drepturile ciprioților în Suedia și în Europa de Nord, participând la manifestări dedicate problemei cipriote, publicând în presa cipriotă și desfășurând o bogată activitate editorială în insulă. Acest interes, manifestat în variate feluri,  va rămâne nestins până la moartea sa în 1989. La îndemnul mentorului său Dimosthenis Daniilidis, în 1957 se stabilește în Suedia, unde predă, ca lector ‒ post prevăzut permanent (inițial temporar) ‒ , limba greacă modernă la Universitatea din Lund, ca și la Universitatea din Copenhaga, unde a activat ca visiting professor. A format discipoli care s-au ocupat cu limba neogreacă și cu traducerea, creând o operă valoroasă, care a adus în contact spiritual spațiul elen cu cel scandinav.

            Ca mărturie personală, redăm o notă biografică, preluată din interviul acordat de el însuși Rozitei Pavlidou în 1976:

            Sunt originar din Mesembria. Am studiat filologia clasică la București.  În România am lucrat  prima dată ca învățător, până în 1940, când am plecat voluntar în războiul albanez. În timpul Ocupației mă aflam la Salonic. După 1945 am lucrat în diverse posturi la Atena. Am fost numit la Școala  Ambetios din Cairo în perioada 1953-1956. Am predat 18 ani și jumătate limba neogreacă la Universitatea din Lund, în Suedia, și la Universitatea din Copenhaga. În Suedia am publicat primul dicționar grec-suedez. Din 1968 editez „Tetradia tou Riga” [Caietele lui Rigas]. Edițiile acestea sunt singurele în care am folosit cu consecvență  limba dimotiki și sistemul monotonic. Am tradus  în greacă nuvele din suedeză și română și invers.

            În altă parte, iarăși, ca în ziarul grecesc „Hristianiki”, organ combativ cu vederi antidictatoriale condus de Nikos Psaroudakis, își creionează biografia într-o scrisoare adresată jurnalistului și scriitorului Hristos E. Katsiyannis, adăugând și alte elemente, precum cele ce urmează:

            Dragul meu domn Katsiyannis,

            Vă mulțumesc pentru amabilul mesaj. De dumneavoastră mi-a vorbit prietenul comun Yanneridis și cele două cărți despre teatru pe care ați avut bunătatea să mi le trimiteți. Totuși exagerați când vorbiți de opera mea „importantă”. Cred că nu-mi îndeplinesc decât datoria și desigur mult mai puțin decât mi-aș dori. Ceea ce pot consemna fără ipocrită modestie este că puținul pe care l-am dat a izvorât din dorința profundă de a-mi ajuta conaționalul sau, dacă vreți, din iubire autentică de patrie. Aparțin trunchiului „elenismului neeliberat”, am crescut departe de Grecia și toată viața am fost în slujba acestei iubiri. Ea mi-a dat putere chiar și când, aflându-mă în patrie, am încercat numeroase decepții. Dar am spus prea mult și tare mă tem că asta denotă egoism. Nu se știe cum ar putea fi interpretat. 

            Dacă doriți câteva elemente biografice, aș nota, pe scurt, următoarele: Numele meu real: Antonis Mystakidis. Originea – din Mesembria, în Rumelia de Răsărit, o veche colonie la nord de Pyrgos și Anchialos, pe țărmul Pontului Euxin. Am crescut și am studiat în România. Acolo am fost numit în 1937 director al școlii comunității grecești din Sulina, la gurile Dunării. În decembrie 1940 am coborât ca voluntar în Grecia și m-am înrolat soldat. În timpul Ocupației am stat la Salonic. În 1953 am fost numit profesor la Școala Ambetios din Cairo. Acolo am predat trei ani. Din ianuarie 1957 mă aflu în Suedia, unde am preluat predarea limbii neoelene la Universitatea din Lund și imediat apoi și la Universitatea din Copenhaga.

            Opera mea de scriitor este foarte redusă și nu are importanță decât din punct de vedere educativ. Aș putea mai degrabă s-o caracterizez publicistică. A început cu traduceri: a) din greacă în română (poeme, nuvele), b) din română în greacă, c) mai târziu din suedeză în greacă, d) din greacă în suedeză (întotdeauna pentru acestea din urmă în colaborare). În anii cât am stat în Egipt am editat (cu sprijinul financiar al școlii) o serie de mici broșuri în seria „Biblioteca Literară pentru Tineri”, care s-au difuzat și la celelalte școli grecești din Egipt. Erau selecții de texte din literatura neoelenă însoțite de o notă despre scriitor și informau elevii despre literatura noastră. Nu vreau să vorbesc de altele. Seamănă a lăudăroșenie și a „delir”  obositor. 

            „Caietele lui Rigas”  este ultima mea strădanie editorială. Răzbate din dorul de a lumina și a îmbărbăta grecii înstrăinați în lupta împotriva întunericului dictaturii. De la sfârșitul anului 1967 am constatat că vorbele nu sunt de-ajuns nici lozincile strigate pe trotuar. E nevoie în paralel de o luptă de luminare, care să cultive în profunzime și să orienteze cu statornicie. Adesea cuvintele sunt uitate. Cele scrise rămân lângă noi și le consultăm când dorim. Rămân tovarășii și dascălii noștri credincioși. Puținii tovarăși, pe care i-am găsit la început, trăiau departe unul de celălalt. Munca a căzut aproape exclusiv în seama mea. Astăzi echipa editorială este alcătuită din cinci persoane: trei profesori universitari, un redactor șef și un sindicalist, risipiți în diverse țări: Franța, Ungaria, Cipru, Belgia, Suedia. Numeroasele greutăți de care ne izbim ne-au influențat strădania. Totuși am reușit să tipărim texte valoroase, care au fost citite de greci din diaspora în multe țări și au fost apreciate. Doar o parte politică a exclus seria „Caietele lui Rigas”: lagărul comunist din exterior. Vă trimit un catalog, unde veți găsi nu numai cărțile  tipărite (14 în total), dar și informații dincolo de cele pe care vi le-am dat și pe care puteți să le folosiți cum doriți. 

            Inutil să adaug că întregul efort, care a început din vara lui 1968, constituie o formă de luptă, pentru mine o luptă esențială, de lungă durată. Departe de noi ideea că am reușit să atingem scopul dorit. Știam și știm foarte bine că nu suntem decât  o pietricică la marea construcție. Ne-am luptat însă cu convingerea că aceste „Caiete” vor constitui un exemplu simplu, astfel încât și alte grupuri aparținând elenismului din diaspora să se organizeze pentru o luptă în afara cadrului îngust al ideologiilor și partidelor, țintind însă întotdeauna la pregătirea terenului pentru reconstrucția vieții noastre naționale în lărgime și în profunzime. Pentru reconstrucție e nevoie de o serioasă și sistematică pregătire în domeniul cultivării și luminării spirituale, astfel încât poporul să fie în situația de a aborda mai corect realitatea și problemele vitale care-l frământă. E nevoie să dobândim o nouă educație și un nou mod de gândire, astfel încât să eliminăm improvizația și discuția iresponsabilă de cafenea. E nevoie să cultivăm autocritica, necesară pentru a depăși superficialitatea și arbitrariul, adesea și îngăduința care ne asediază și ne încântă în acțiunea și vorbirea cotidiană.  

            Între primele condiții pe care le-am pus pentru editarea „Caietelor” a fost cea referitoare la limbă. Culturalizare și educație  nu există dacă nu se sprijină pe graiul viu al poporului. În lunga mea carieră didactică m-am bazat exclusiv pe limba dimotiki. Am studiat-o împreună cu elevii mei, învățându-i s-o folosească cu consecvență și încredere. De la începutul activității mele, pe când mă aflam încă în România, am adoptat sistemul monotonic. Dar îl foloseam numai la cursurile universitare, lăsând deoparte accentuarea istorică. Această convingere a mea am transmis-o și prin edițiile din seria „Caietele lui Rigas”. Niciun text nu a fost publicat în cadrul lor în altă formă lingvistică decât în dimotiki și cu accentuare monotonică. De aceea  am fost nevoiți adesea  să transpunem  în limba maternă texte scrise în katharevousa sau în limba mixtă (pe care o detest chiar mai mult decât katharevousa). 

            Dar nu m-am mulțumit cu atât. Am considerat de datoria mea să ofer și o explicație mai solidă cu privire la această chestiune  și am promis, încă de la primul „caiet” (Regalitatea în Grecia) să mă  ocup îndeosebi cu marea noastră problemă lingvistică. Mi se oferea astfel prilejul potrivit s-o discut cu cititorii noștri. Aveam de gând  să scriu o mică expunere, ușor de citit chiar și de către cei mai neinițiați. Dar munca m-a atras cu atâta forță, că am scris o carte întreagă, Limba trădată

            Ultima carte tipărită în „Caietele lui Rigas” este una școlară. Carte de citire destinată copiilor de emigranți din Suedia și tipărită cu aprobarea și sprijinul financiar al Direcției Superioare pentru Educație din Suedia. Titlul ei: Prima mea carte de citire. Limba, dimotiki și sistemul monotonic. Copiii greci din Suedia, ca și din alte țări, sunt școlarizați obligatoriu în școlile locale. Statul însă nu vrea să-i lipsească pe acești copii de predarea limbii lor materne. Numai că aceste cursuri sunt foarte limitate, doar două ore pe săptămână. Pe de altă parte, dascălii care  predau sunt  „amatori” și  fără concepții clare în privința limbii. Datorită postului meu ca dascăl universitar, dar și cu ajutorul unor tineri de aici, i-am convins pe responsabilii suedezi să recunoască limba dimotiki ca singura limbă de predare și să tipărim primele cărți necesare în această limbă, adoptând totodată sistemul monotonic. Astfel au apărut întâi un abecedar și continuarea lui (ediția aparține unui suedez, fost elev al meu),  iar anul acesta Prima mea carte de citire.

            Am scris cam mult. Din acestea veți lua doar cât aveți nevoie, ca să vă scrieți articolul. Vă rog: nu mă lăudați. Scrieți obiectiv și sobru despre o luptă spirituală, care se dă în afară, astfel încât lumea să afle cum muncesc, fără  zgomot, mulți pentru propășirea ei. Insistați pe cărțile cu tematică despre limbă. Acum că suntem pregătiți pentru o nouă viață.

            Completăm, cu propriile elemente oferite de el, într-o scrisoare din 24.1.1977 către văduva generalului Stefanos Sarafis și dintr-o alta către scriitorul Stratis Doukas, după ce  Mystakidis a citit cartea  La luptă – la tinerețe, operă a fratelui lui Doukas, care trăia în Australia:

            [...] Din 1975 sunt pensionar, după ce am predat timp de 18 ani greaca în Suedia și Danemarca. Acum singura mea dorință, să continui lupta pentru binele locului nostru și salvarea Ciprului, urmând exemplul incomparabilului general Sarafis

            [...] Trebuie să vă spun că și eu aparțin elenismului din diaspora, care la începutul acestui secol a fost prigonit de vecinii noștri. Patria mea este Mesembria din Rumelia de Răsărit și am trăit și eu, copil, această epocă zbuciumată. De aceea am intrat îndată în atmosfera cărții și mărturisesc că m-a ținut captiv până la sfârșit sau, mai exact, până la capitolul emigrației.

            Mystakidis debutează în literatură la București, încă elev, la 1.1.1926, cu o nuvelă în limba română, intitulată Crăciun la moară, în revista școlară „Luceafărul”. În aceeași revistă vor apărea, în următoarele trei luni, trei poeme ale lui. Multilateral și pletoric încă din tinerețe, va cultiva poezia, proza, jurnalistica, studiul filologic și redactarea de articole și note în ziare și reviste românești. 

            În 1927 publică prima lui traducere din greacă în română. Este nuvela lui Dimitrios Vikelas Turbatul, în „Revista Literară a Liceului Sf. Sava”, în care, cum știm, au apărut și alte două lucrări ale lui. În „Ecranul. Revistă Cinematografică”, pe care o editează el însuși, împreună cu doi colegi, în 1928, când absolvise liceul la București, îi apar șase articole originale despre cinema‒ într-unul din acestea folosește primul său pseudonim  Antonio Minnoro ‒, o cronică și două traduceri din greacă. În intervalul august 1928, absolvent de liceu, până în august 1931, student deja, va colabora la ziarele „Orientul”, „Ultima”, „Excelsior” și „Realitatea” și la periodicele „Revista Liliputană” și „Licăriri”, traducând în română nuvele ale scriitorilor greci. Andreas Karkavitsas, Yannis Vlahoyannis, Ioannis Kondylakis devin, din această perioadă, scriitorii lui preferați, ei continuând să fie prezenți în edițiile grecești de mai târziu, atât la Școala Ambetios din Cairo, cât și în anii de profesorat în Suedia și Danemarca. În 1940 traduce în română nuvela Mica poveste a Danaei de I. M. Panayotopoulos.

            Din octombrie 1931 Mystakidis își reduce colaborările la publicațiile românești, colaborând sistematic la presa greacă din București (precum ziarele „Hellas”, „Akropolis”, „Iris” și „Ethnos”, în care semnează articole și cu pseudonimul Hrysanthos Vayas, iar din 1940 va prelua redactarea paginii culturale a acestui ziar). De data aceasta va traduce texte literare din română în greacă. Ca exemplu, cităm doar câteva nume de scriitori români de a căror operă s-a ocupat, precum Emanoil Bucuța, I. Al. Brătescu-Voinești, Alfred Moșoiu, Radu Boureanu, Nicolae Milcu, George Bacovia, Mihai Eminescu, Theodor Al. Munteanu, Corrado Tumiati. Mystakidis rămâne prin excelență traducătorul literaturii române în Grecia încă din această perioadă, fapt care nu s-a bucurat de atenția cuvenită, chiar dacă se referă la promovarea creatorilor români către publicul grec, ca și la transmiterea de știri despre viața culturală a acestei țări în Grecia.

            În paralel, va publica în același interval și poeme proprii sau nuvele atât în limba greacă, cât și în română, în ziarul „Realitatea”, de pildă; cât despre informarea literară a grecilor din colonie, a inaugurat în „Ethnos” (începând cu nr. din 17.2.1935 și urm.) o serie de texte cu titlul „Convorbiri din Grecia”. Din 1935 traduce încontinuu autori greci în limba română. Traducerea în ambele sensuri a fost impulsionată de stabilirea la București și de colaborarea cu multe publicații în limba greacă și în limba română, ca și de cunoașterea la perfecție a ambelor limbi. Sunt mulți scriitorii greci care s-au afirmat în primul sfert al secolului 20, a căror operă a devenit cunoscută în România datorită traducerilor lui Mystakidis. În cercul preferințelor lui se află Kostas Uranis, Stefanos Dafnis, Stratis Myrivilis, Kostis Palamas, Zaharias Papantoniou, Napoleon Lapathiotis, K. P. Kavafis, Ilias Venezis, Nikos Karvounis, Katina Paizi, Thanos Doganis, Sotiris Skipis, Gheorghios Drosinis, Yannis Vlahoyannis, Alekos Fotiadis, Dionysios Kokkinos, Nikos Kazantzakis, Spyros Melas, Tasos Athanasiadis, I. M. Panayotopoulos.

            Studii scurte despre literatura neoelenă însoțesc traducerile și articolele lui despre poeții și prozatorii greci, ca și articolele cu conținut social sau istoric despre elenismul din România. 

            O preferință aparte a arătat Mystakidis față de opera lui Mihai Eminescu, de care s-a ocupat atât în perioada românească a vieții sale, cât și ulterior. Vârful acestei preocupări l-a constituit cartea sa Mihai Eminescu, genialul poet român, care a apărut la Salonic în 1942, unde Mystakidis a rămas în timpul Ocupației. Cartea este scrisă în sistem monotonic – era recentă furtuna stârnită de „Procesul accentelor”, în care acuzat fusese profesorul Yannis Kakridis. În special în ce privește pe Eminescu, Mystakidis a publicat prima dată în „Ethnos”, ziar ce apărea la București (nr. din 25.12.1937), tradus în greacă, poemul Și dacă anii trec, ca să urmeze, până la apariția cărții citate mai sus, patru traduceri de poeme după originalul românesc și un articol, care au constituit etape preliminare și prevestitoare ale studiului din 1942, din care un fragment, tradus în română, a apărut în 1964, la mulți ani după editarea cărții, iar în 1987 a urmat un articol al autorului despre apropierea lui de Eminescu. Cât privește articolele sau traducerile în greacă despre opera lui Eminescu, în 1938 va publica: a) în revista „Valkaniki Logotehnia” (nr. 8-12, pp. 215-219) un studiu intitulat Mihai Eminescu, poetul, apostolul și profetul românilor și b) în „Nea Epohi” din Cipru (nr. 115, nov.-dec. 1975, pp. 78-82) diverse traduceri din poemele lui.

            O altă dimensiune a preocupărilor lui Mystakidis este legată de artele plastice. Știm, în primul rând, că el însuși își valorifica talentul de pictor fie în cărțile proprii (majoritatea copertelor pentru edițiile din „Caietele lui Rigas” erau inspirații și creații proprii), fie în siglele și schițele altor publicații. În „Ethnos” din București semnează articole sau note referitoare la expoziții, pictori – în special despre pictorul de origine greacă Dimitris Nikolaidis, care trăia în România și colabora la ziarul „Ethnos”.

            Teme filologice (de pildă, despre opera bizantinologului Demosthene Russo, profesor la Universitatea din București) și informații despre teatru, de interes de asemenea românesc, se înscriu în aria lucrărilor lui jurnalistice; a semnat și articole de interes istoric cu utilitate ambivalentă, pentru informarea românilor sau a grecilor din România.

            Rezultat al preocupărilor jurnalistice ale lui Mystakidis au fost două cărți publicate în Grecia, în perioada cât a stat la Salonic, în 1943 și 1944, scrise în greacă, cu conținut românesc, un fel de concentrare a materialului din România, țara maturizării și botezului său spiritual. Acestea sunt: a) Scurte popasuri în poezia română modernă, unde a antologat poeți din perioada interbelică – perioadă cu care s-a delectat în general Mystakidis – adăugând o notă introductivă despre poezia română și b) Trei gravori români, cu coperta unuia dintre ei, Vasile Dobrian, sculptor, pictor și grafician. 

            Rezultat al operei de traducere îl constituie transpunerea în română a romanului lui Grigorios Xenopoulos Stânca roșie (București, 1933).

            Așa cum am afirmat anterior, el însuși a scris: „În decembrie 1940 am plecat voluntar în Grecia și m-am înrolat ca soldat. În timpul Ocupației am stat la Salonic”. Nu deținem nicio mărturie oficială despre studii în Grecia, chiar dacă s-a spus vag și de către el însuși despre studii la Universitatea din Atena; nici nu cunoaștem când și unde a luptat ca soldat și ce drum a urmat după prăbușirea frontului, cât timp referirile la participarea lui la război rămân nedovedite. Corespondența lui, care constituie o sursă incontestabilă despre deplasările și acțiunile lui, va dezvălui poate și alte pietricele de mozaic biografice, care ar întregi informațiile despre viața și opera lui. Despre Salonic, unde a trăit în timpul Ocupației, deținem unele mărturii indirecte, din corespondența ulterioară cu poetul Dinos Hristianopoulos, mărturii referitoare însă la lucrările pe care le-a scris și nu la împrejurări concrete despre viața lui acolo. Corespondența lui tot cu Hristianopoulos, cea mai apropiată de subiect, în pofida interesului excepțional, centrat pe contribuția lui ca traducător (și a recunoașterii de către Hristianopoulos a acestei contribuții a lui Mystakidis, ca reprezentant al literaturii române în Grecia), nu oferă elemente concrete despre șederea la Salonic. Fapt este că șederea lui la Salonic a fost prolifică în domeniul scrisului. Istoria unui oraș, proză pentru tineri, publicată mai târziu, în 1956, la Cairo, este creația acelei epoci. În iulie 1957, când i-a trimis cartea lui Hristianopoulos – atunci a început corespondența lor – primește următoarea scrisoare de la acesta, care era un poet sever în judecăți și  profund cunoscător al orașului Salonic:

            Abia azi reușesc să vă scriu două vorbe despre  Istoria unui  oraș pe care ați avut bunătatea să mi-o trimiteți. Vă mulțumesc mult. Am citit-o cu interes și m-am bucurat de frumosul portret al Salonicului schițat cu atâta concizie și adevăr, dar și cu atâta grație, cu atâta forță. Este o carte care ar trebui să fie difuzată mai ales aici, și ar trebui să devină un ajutor prețios  al dascălilor și delectarea elevilor. [... ] cred că ați face bine să trimiteți cartea la doi fanatici îndrăgostiți de Salonic: lui Nikos Gavriil Pentzikis (str. Lahana 57) și lui G. K. Zografakis (str. Komninon 2). Se vor bucura mult. 

            Într-o scrisoare ulterioară, din 27.4.1964, Hristianopoulos, pregătind editarea unei bibliografii a edițiilor poetice apărute până în 1950 la Salonic, bazându-se pe mărturia eronată a prietenului lor comun Nikos Alexis Aslanoglou, îi cere lui Mystakidis să-l informeze cu privire la placheta lui poetică Primele elegii, ca s-o includă în bibliografie. Însă aceste poeme apăruseră în 1935 la București editate de ziarul grecesc „Nea Hellas” și reeditarea lor, chiar și la Salonic, nu s-a realizat niciodată. Probabil Aslanoglou  avea în vedere alte cărți. 

            La Salonic, în timpul Ocupației, Mystakidis a editat totuși două cărți: a) studiul Mihail Eminescu, genialul poet român, în 1942 și b) antologia de poeți interbelici, intitulată Scurte popasuri în poezia română modernă, în 1943,  pe care probabil Aslanoglou a considerat-o greșit ca operă a lui Mystakidis. Iar Trei gravori români este un studiu editat la Salonic în 1944, care însă nu se încadrează în categoria care-l interesa pe Hristianopoulos pentru bibliografia sa.

            Mystakidis a colaborat la „Diagonios”, excelenta revistă a lui Hristianopoulos, promovând în paginile ei opera unor scriitori români și a mai multor autori suedezi. Într-o scrisoare din 27.9.1964  Hristianopoulos  se referă la această colaborare:

            Aș vrea să vă solicit iarăși colaborarea. Nu uit că articolul lui Zamfirescu a fost printre cele mai importante texte din numărul anterior al revistei „Diagonios”. Știu desigur cât de sufocat de muncă sunteți și n-aș vrea să vă obosesc și mai mult. Dar, fiindcă între scopurile revistei noastre este și contactul cu literaturile balcanice, înțelegeți cât de mult mă interesează ajutorul dumneavoastră în ce privește România. V-aș ruga să-mi recomandați reviste în care ați publicat traduceri de nuvele și poeme de autori români, astfel încât să am posibilitatea unei opțiuni cât mai stricte pentru  republicare. Dacă aveți ceva nepublicat, cu atât mai bine. Contactul cu literaturile balcanice trebuie neapărat să aibă loc și sunteți singurul care ați putea să mă ajutați în ce privește România.

            Iar la 13.10.1964 Mystakidis îi va răspunde, între altele:

            Sunt gata, mai mult ca înainte, să contribui la reușita acestei strădanii. Îndeosebi fiindcă apreciați atât de mult contribuția mea la cunoașterea literaturii române. Este timpul, cu toate că povara muncii mă copleșește, să mă întorc la vechile cuiburi pe care le iubesc. Vom începe de la scriitorii de dinainte de perioada interbelică, poate și de la cei mai vechi. Pe tineri nu-i cunosc încă foarte bine. Dispun de puține fragmente din opera lor. Câteva sunt publicate și ar merita să fie republicate, dar numai dacă le revăd. Pentru început aș vrea să vă trimit ceva care constituie o excepție. O nuvelă biografică din 1882, de Ion Ghicacare are astăzi valoare de document pentru noi, dacă ne gândim că descrie munca dascălilor greci care au activat în Țările Române îndată după (dar și înainte de) Revoluția Greacă. Stă de ani de zile nepublicată și mi-am adus aminte de ea acum, când îmi scrieți. 

            Interesul revistei „Diagonios” pentru literatura balcanică, aici pentru cea română, l-a condus pe Mystakidis la formularea de propuneri către Hristianopoulos. În afară de Ghica, îi propune texte de Al. Brătescu-Voinești, Cezar Petrescu  și Popa. În 4.2.1965 Hristianopoulos îi răspunde cu privire la aceștia: 

            [...] Citesc în scrisoarea dumneavoastră că ați obosit rău – într-adevăr, cât va dura situația asta? – și că suferiți de epuizare, și-mi imaginez cu câte eforturi și sacrificii ați realizat cele trei texte pe care mi le-ați trimis. Și numai acest gând mă face să mă simt rușinat în ochii dumneavoastră, acum când sunt nevoit să vă returnez cele trei texte. Nu știu cum să mă scuz, de vreme ce nu este scuză faptul că nu m-au câștigat. Textul lui Ghica, cu toate punctele lui interesante, cred că nu se potrivește profilului revistei. Cel al lui Brătescu-Voinești   m-a încântat cu umorul lui, dar fragmentul nu mi s-a părut destul de puternic și pe deasupra are și caracter de descriere de moravuri. Tema textului lui Petrescu este mai interesantă, dar arta lui mai slabă și nici nu-mi plac fragmentele alese. Însă ceea ce m-a surprins este capacitatea dumneavoastră de traducere, asociată cu un intens simț al limbii grecești – lucru pe care l-am conștientizat atât de clar. Pentru „Diagonios” aș prefera nuvela lui Popa Boierul satului care a apărut și în „Makedonikes Imeres”Și aceasta este descriere de moravuri, dar arta cu care este scrisă se vede imediat. Cred însă că și nuvela și nota au nevoie de încă o lectură. Și vă rog mult să nu mi-o luați în nume de rău și să nu  se încheie cu Popa interesul dumneavoastră pentre „Diagonios”. Gândiți-vă că trebuie să prezentăm nuvelele cele mai desăvârșite, cele asupra cărora sunt de acord cei mai mulți antologatori.

Sunday, October 25, 2020

Antonis Fostieris — „Nemurirea fiecărei zile. Poeme”

Născut la Atena în 1953, Antonis Fostieris este originar din insula cicladică Amorgos. După studii de Drept la Universitatea din capitala Greciei, urmează un masterat de istoria Dreptului la Sorbona. Nu a exercitat niciodată meseria în domeniul juridic, dedicându-se scrisului. Editor, în colaborare cu  Thanasis Niarhos, de reviste, între care și publicația literară „I Lexi” (editată timp de trei decenii).  De la debutul din 1971 (cu placheta Marea Călătorie), a publicat zece plachete (cea mai recentă, Moartea a Doua,  în toamna 2020, reeditate, majoritatea, în mai multe rânduri. O amplă selecție din lirica sa (Poezie 1970-2005), apărută în 2008, i-a adus Premiul pentru Poezie, pentru ansamblul operei, al Fundației Kostas și Eleni Uranis. Unul dintre cei de seamă reprezentanți ai generației 1970, Antonis Fostieris deține o bogată colecție de prestigioase premii (Premiul Internațional Kavafis, 1993, Premiul Nikiforos Vrettakos al Primăriei Atenei, 1998, Premiul de Stat pentru Poezie (2004) ș.a. Ample selecții din lirica sa au fost traduse în numeroase limbi: engleză, franceză, germană, italiană, daneză, sârbă, creată, albaneză.


Antonis Fostieris, Nemurirea fiecărei zile. Poeme

ediție bilingvă, traducere de Elena Lazăr

(în curs de apariție la Editura Omonia, cu sprijinul Fundației Culturale Grecești din București)

 

 

 

CRITICILOR

 

Poezia răspunde criticilor ei cu poezie

După cum natura răspunde înțelepților ca natură,

Pe creasta unui val uriaș de indiferență călărește  

Măturând orașele de versurile inutile. 

 

Alteori zic:

Versurile 

Sunt spicele seceratε 

De spirala zilelor

Care  luând foc au pornit

Spre un cer de vis.

 

Regret

Că mai degrabă vorbesc

Într-o limbă moartă. 

Desigur, nu cred în înviere;

Cred

Totuși 

Cu ardoare

În

Moarte. 

 

 

NEMURIREA FIECĂREI  ZILE

 

Suntem însă atât de grăbiți, chiar de se-ntâmplă toate atât de încet

O furnică își cară-n spate semințele pentru iarna ce va să vină

Fiindcă mereu e prevestită o iarnă, fiindcă mereu cred 

este iarnă

Fiindcă orice anotimp cunoscut are și el necunoscuta lui iarnă

Ninsori blânde, sub cel mai nemilos soare

Cu ghețuri perene, ca păcătoșii morți

al căror trup intact în groapă rămâne

Fiindcă toți suntem păcătoși morți  

și trupul în noapte (ca în groapă) intact ne rămâne    

În fiecare dimineață aruncă țărâna somnului și înviază

Se piaptănă atent în fața fotografiei defunctului

ieri

C-un zâmbet vinovat 

Apoi se pierde  fără zgomot în mulțime 

Fiindcă-i păcat să trăiești, să te-nvârți cu trupul 

intact

Conservat de veacuri în gheață

Să te ridici după secole din cripta ta

Relicve osoase îngăimând după un pic de nemurire –

Fiindcă timpul nu se grăbește, toate se-ntâmplă atât de încet

Că poate și furnica aceea de la începutul poemului

Cară și-acum semințele pentru iarnă  

 

Și iarna să vină n-are de gând.  

 

 

ASTĂ-SEARĂ MĂ GÂNDESC 

 

La cei care se chinuie închiși în carapacea lor 

– S-asculte muzică și să fumeze – 

La cei care-au încercat să se sinucidă cu frumusețe 

– Au sorbit vitriolul ei și și-au ars gura– 

La cei pe care teama îi sădește în  pustiuri

La cei care fără somn se leagănă în aer

La cei care-au făcut dragoste și-au rămas și mai singuri 

La cei care complet goi urmează o amintire ucigătoare 

La cei care-și văd numele la sonerie 

Și sună înnebuniți

să se trezească

locatarul.

 

 

NICIODATĂ ȘI ÎNTOTDEAUNA

 

Când glas din  depărtare răzbate

Întotdeauna este sfârșitul 

Care se apropie.

Iar glasurile apropiate

Crengile din ziua de azi

Uscate împreună cu ierburile

Să ardă

Se iscă fum 

Și te amețește.

 

(Nu, niciodată

Niciodată  pentru noi

–Niciodată și Întotdeauna

Ce măști aurite, întotdeauna

Pentru

provi-

zoriu).

 

Când glas din depărtare răzbate

Or fi tunetele furtunii 

Plecând 

–Și ea provizoriu –

Lovind undeva în depărtare

Indefinit 

Acolo unde acum alții, definitiv

Se scufundă până

la pieirea lor

finală.

 

Nu, niciodată. Și milioane de Întotdeauna

Pe crengile pururea verzi ale fiecărei zile;

Iarăși încolțesc floricelele uzurii

Absorb seve

Din țărâna

Celor înecați. 

 

 

CURRICULUM VITAE

 

Când timpul se-ntoarce înapoi și  

Absoarbe toate vechile lui secunde 

Un ghem de clipe înstrăinate

Un creuzet întunecat de întâmplări care iscusit

Mi-au falsificat viața, acum 

vor fi umilite.

Desconsiderarea familiarului

(Și cât de familiar e într-adevăr neașteptatul)

Nu m-a lăsat să te disprețuiesc pe cât meritai 

Norocosule eu al meu. Care te-ai agățat 

De împletituri de cuvinte ca să urci 

Cu acrobații ridicole, chiar dacă știai  

Că o plasă nevăzută va împiedica  

Orice s-ar întâmpla 

Primejdia căderii tale. Ipocritule

Nimeni n-a căzut din nimic niciodată

Nimeni n-a rupt spinarea sufletului său

Într-o alunecătură fatală a fanteziei. 

Toate s-au întâmplat altundeva dar tu nu erai

Toate la mii de mile lângă tine

Revendică ceea ce-ai fost – iată elementele

inamovibile ale  unui curriculum vitae

Date și  nume.

Asta ești tu.

Un ghem de clipe mărunte.  

Un creuzet întunecat de întâmplări. 

 

 

FRUMUSEȚEA

 

Canibali naște frumusețea.

 

Privești un peisaj nesperat

Fata de vizavi numai prospețime

Imaculata lună plină în albul ei

        Și spumegând

Vrei cu unghiile să zgârâi peisajul

Să faci fata o-mbucătură

Să  ronțăi luna întreagă —

        Să curgă

Sânge în sângele tău frumusețea. 

        Să curgă sânge.