LIVADA CU VEVERIȚE
Încerc să-mi aduc aminte de
prima descindere pe tărâm elen: cu mulți ani înainte, într-un autocar vechi și
rablagit, privit cu fascinație însă de cei care îi știau destinația și care a
trecut scârțâind în noapte prin Bulgaria.
Deci nu am văzut prea multe
atunci. Mă impresionaseră însă luminile. La Giurgiu, pe partea bulgărească bineînțeles.
Și la Sofia. Căutam să mă uit prin ferestrele fără perdele (?!) în casele
oamenilor, să înțeleg cum trăiesc. Nu am reușit… Aveam și rău de mașină – deci
eram în mod voit flamândă, să nu am ce vomita. Eram amețită...
Apoi, granița bulgaro-elenă. Promahona, adică partea elenă a graniței
respective. Este și prima stație mai îndelungată cu scop real, nu așteptare încordată
și fără acțiune – control serios, dar foarte civilizat. Zâmbete și urări de
bun-venit… după chipuri mohorâte și care te făceau să te simți vinovat că îndrăznești
să-l deranjezi pe respectivul funcționar de la treburi mai importante decât
acest voiaj al tău atât de dorit.
În fine, pornim și, după două
ore, stație la Salonic. Coboară multă lume din autocarul arhiplin. Mulți sunt nonșalanți,
noi, „adunați”, cu frică încă să nu se întâmple ceva ce ar putea să ne oprească
din drum.
După un scurt telefon la
unchiul Vanghelis – personaj despre care o să vă spun cu altă ocazie –, ne liniștim.
Ne așteaptă toți și ni se dau instrucțiuni unde să coborâm. După o astfel de
victorie, bineînțeles că trebuie să sărbătorim: un suc de portocale de la mama
lor de-acasă – Epsa – și o Fanta. Gustul lor mi s-a întipărit în
memoria celulelor gustative și, bineînțeles, sunt băuturile mele preferate
pentru o viață.
Și, după tonifierea dată de
ele, la drum: marea ne însoțește, se joacă cu noi, apare, se ascunde, dar e
mereu acolo: simți mirosul și simți briza, o altă căldură decât cea de august
de acasă.
Αjungem la ieșirea din Lamia,
la stația-standard a firmei de autocare: Roumeli
– un han cu mese afară și în interior, curățenie exemplară, serviciu cu zâmbete
și muuulte produse… Raportăm totul în dolari și apoi în lei. Ce prețuri uriașe!
Uităm că erau alte salariile la ei. Așteptând să coboare din vârf de munte
unchiul, degajați acum, ne permitem un alt lux: flamândă, dar cu stomacul
sensibilizat încă, sunt obligată de soț să mănânc ceva: cel mai bun iaurt de
oaie mâncat vreodată. Și gustul lui mi s-a întipărit pe veci.
Vedeam grupuri de călători coborând
din autobuzele ce legau orașele între ele sau din autocare de turism intern,
cum coboară veseli și guralivi ca vrăbiile cele gureșe; cum comandă cu nonșalantă
produse de care nu auzisem încă și nu știam bine ce vor să fie… Mă linișteam, încet-încet,
îmi puneam la lucru spiritul de observație….
Ajungem în satul de origine
al soțului, după criteriile de acasă, un mic orășel cu tot ceea ce este necesar
pentru un trai civilizat. Gardiki, la 1.100 m înălțime, la care ajungi urcând în
serpentine „în ac”, timp de o oră depărtare de Lamia. Și sunt doar 30 de km. Curbele
fac drumul minunat, dar îngust... Prilej să văd și să încep să mă simt ca „acasă”.
De atunci, de prima dată, de câte
ori ajung la poalele muntelui, în afara Lamiei, parcă prind puteri noi, freamăt
să ajung mai repede în satul din vârf de munte.
Toată această povestire este
de fapt introducerea pentru a vă aduce în atmosfera din „livada cu veverițe”.
Casa părintească a soțului
este o împletire de vechi (stil clasic de casă țărănească de aici, construită în
pantă, cu bucătăria si dependințele la parter și „casa cea bună” la etaj – de
fapt, intrarea principală) cu nou (cu apă curgătoare și toaletă în casă, cu bucătărie
cuprinzând tot ce poate fi mai modern azi, cu mașină automată de spălat rufe,
cu un cuptor cu microunde, cu televizor și radio…). Drumul principal al satului
desparte casa și gradina de livada propriu-zisă: meri, gutui, cireși, castani și
nuci, foarte mulți nuci. Totul este în pantă.
Pe singura platformă
orizontală exista, acum fiind în paragină, o mică magazie de unelte agricole: sătenii
au spart-o după moartea unchiului, în căutare de monede de aur… comori care nu
cred că au existat, dar dacă au fost și le-au găsit, să le stăpânească sănătoși!
Tot aici se cultivau porumb, cartofi, dovleci, roșii – toate, cu un minunat
gust. Acum, nimeni nu le mai cultivă, ies de unele singure, că te miri de
puterea generativă a naturii.
Pentru a uda acest loc, în
sat există un sistem de „irigație” primitiv: șanț pietruit cu apă ce vine de la
un izvor din partea de sus a muntelui. Gospodarii și-au făcut bazine de piatră –gourne – pentru a aduna apa și, de aici,
cu alte șanțuri sau cu furtunuri, duc apa acolo unde e nevoie de ea.
Locul are și mulți brazi și
molizi. Muri cu fructe imense și coacăze. Oregano extraordinar de parfumat, în
tufe. Și multe flori sălbatice, cu polen minunat pentru albine, care fac o
miere ce seamănă cu cea polifloră de la noi.
Aici, când am sosit atât de
pierdută în „traducere” (adică interpretare a noului), am găsit doi prieteni: o
familie de veverițe negre. Nu s-au speriat de fata așezată cu o carte la umbra
brazilor, lângă gourna. Le-am dat niște
alune și le-au luat. Și atunci am decis că ne vom ajuta reciproc: eu, pe ele, material,
ele, să-mi dea curajul de a mă împământeni aici.
Așa că am cumpărat din Lamia
o căsuță din lemn și le-am montat-o pe bradul de deasupra gournei. S-au instalat imediat, cu bucurie, parcă. Le-am vizitat
mereu și le-am admirat.
Peste ani, mi-am pus băiatul
să facă și el alte cuști și le-am montat. Așa că acum au mai multe case – de
fapt, s-au înmulțit și veverițele, văd cinci-șase pe acolo. Rămân discretă însă,
la distanță, astfel încât să nu fie deranjate. Și pentru că terenul este la
margine de pădure, am făcut gard trainic din sârmă, înalt de peste doi metri, să
nu intre porcii mistreți și urșii, care cam dau iama prin zonă. Nucii, soțul
i-a dat în seama lor, a veverițelor. Tot rodul aproape le revine, dacă îl
culeg…
De câte ori mergem, nu-mi uit
prietenele de la gourna – le salut de
fiecare dată, stau cel puțin o oră cu ele. De fiecare dată, deși cred că sunt
alte generații deja, mă privesc de la mică distanță și fără frică. Le-oi fi
fost dată prin testament…
No comments:
Post a Comment