Poștașul sună... de mai multe ori

Am lipit câteva timbre pe Facebook :)

Lucruri interesante puteți găsi și la această adresă: stamps-gr.blogspot.ro

Kavafis. Umbrele iubirii

Kavafis

De vorbă cu Marguerite Yourcenar

Există oameni – puţini, aş spune – care au norocul întîlnirilor revelatoare, atunci cînd faţă în faţă nu stau doar două persoane, ci două universuri care interferează, fără a se contopi, definindu-şi astfel şi mai bine hotarele. Una dintre aceste întîlniri esenţiale este şi aceea din 1983, cînd jurnalista Eva Nikolaidou o întîlneşte pe Marguerite Yourcenar la Atena şi se grăbeşte să consemneze impresia pe care i-a lăsat-o nobleţea acestui suflet sensibil, aflat mereu în căutarea adevărului. Dar întîlnirile nu se vor opri aici. În 1986, Eva Nikolaidou o vizitează pe Simone de Beauvoir la Paris şi îi ia ultimul interviu pe care controversata scriitoare franceză l-a acordat public. Convorbirea este publicată în 2006, la Editura Alkyon din Atena, cu titlul Το άβατο της Σιμόν ντε Μπωβουάρ/ Sanctuarul lui Simone de Beauvoir. Dar să ne întoarcem la prima întîlnire. Cu smerenia celui care este conştient de bogăţia spirituală pe care cel întîlnit urmează a i-o dărui şi familiarizată cu marile personalităţi, Eva Nikolaidou îşi domoleşte preaplinul sufletesc şi entuziasmul clipei pentru a pătrunde în linişte şi senin în universul yourcenarian. Întrebările se succedă calm, asemenea unor valuri, o împresoară pe înţeleapta Yourcenar şi extrag seva adunată de-a lungul vremurilor prin disponibilitatea ei faţă de tot ceea ce este omenesc, prea omenesc. În 2008, Editura Ellinika Grammata din Atena publică acest interviu sub forma unei cărţi, Μια ευλαβική ανάμνηση. Η Μαργκερίτ Γιουρσενάρ εξομολογείται στην Εύα Νικολαΐδου/ O amintire pioasă. Marguerite Yourcenar se confesează Evei Nikolaidou, alăturîndu-i scurte pasaje din scrierile Margueritei Yourcenar, scrisori de la şi către prietenii acesteia, precum şi fotografii mai mult sau mai puţin cunoscute ale celebrei scriitoare belgiene. În rîndurile care urmează prezentăm traducerea (din greacă) a interviului, precum şi textul introductiv semnat de Eva Nikolaidou. (C. S.-L.)

Întîlnirea

Există amintiri despre care nu vrem niciodată să vorbim. Însă, mai există şi altele pe care, scoţîndu-le din sertarele memoriei, le împrospătezi şi îşi recapătă strălucirea, aşa cum faci cu un obiect de mobilier pe care îl ştergi de praf. Amintiri pioase, despre persoane alături de care ai căutat adevărul polimorf şi imperceptibil de-a lungul unor convorbiri, îţi răsar dinainte, asemenea unor păpuşi care, îndată ce-ai întors cheiţa unei vechi cutii muzicale, încep să danseze.

O asemenea melodie era şi vocea Margueritei Yourcenar, cu acorduri care dădeau la iveală înţelepciune despre viaţă şi lume, în suita Hotelului Grand Bretagne, unde am întîlnit-o acum 25 de ani, cînd venise în Grecia la invitaţia Institutului Francez.

Era în februarie 1983. Colaboram pe-atunci la ziarul Ethnos şi, îndemnată de directorul meu, neuitatul Alekos Filippopoulos, trebuia să iau un interviu celebrei scriitoare pentru pagina „Lilipoupoloi“. Am luat numaidecît legătura cu editoarea şi traducătoarea acesteia, doamna Ioanna Xatzinikoli, care mi-a spus foarte politicos şi pe un ton serios: „Nu vorbeşte uşor. Nu acordă interviuri. O voi întreba şi, dacă sînteţi norocoasă, vă voi telefona“.

Norocul meu îl ţineţi în mîinile dumneavoastră. Îl vedeţi în fotografii. După ce am cumpărat mai întîi un buchet de trandafiri roz, la ora 18.30 băteam la uşa camerei sale.

Purta o rochie neagră lungă şi o eşarfă albă de mătase, cu o monogramă ţesută în fir auriu. Părul alb-castaniu, aranjat la repezeală, bijuterii pe mîini, patru inele şi o brăţară. Pe unul dintre inele era incizat portretul lui Hadrian.

A pus trandafirii într-o glastră, s-a aşezat în fotoliul ei comod şi ne-am cufundat una în privirea celeilalte. Ochi de un albastru închis, un chip pe care era zugrăvită osteneala vieţii, cu o expresie misterioasă. Pe măsuţa de lîngă ea, însemnări, plicuri de corespondenţă. Lîngă mine, casetofonul care urma să înregistreze convorbirea noastră, iar în faţă un televizor, care îi servea doar ca suport pentru geantă, întrucît simţea repulsie faţă de astfel de aparate.

„Vă mulţumesc pentru trandafiri, îndrăgesc toate plantele, deoarece sînt încredinţată că, în fiecare dintre aceste frunzişoare, există o mare parte din mine. Viaţa este sfîntă sub toate aspectele ei. Din păcate, nu am multă vreme la dispoziţie, căci am un program încărcat“, îmi spune, şi mă grăbesc să-i pun primele întrebări.

Primele întrebări

În ce sistem politic credeţi?

Nu cred în nici un sistem politic. Fiecare conţine anumite elemente dogmatice. Punctul de plecare este însă totdeauna conştiinţa individului. Cu cît devine cineva mai conştient de „crezul“ lui politic, cu atît mai uşor se încadrează într-un sistem sau altul.

Care este părerea dvs. despre feminism?

Problematica femeii este ceva foarte general. Sînt dezamăgită atunci cînd aud că există femei care se dau de ceasul morţii să se dezvolte profesional, să facă o carieră, să creeze legături profesionale potrivite. Ar trebui ca şi bărbaţii să se preocupe de gătit, de curăţenie, de treburile casei. Cred că cele mai folositoare relaţii sînt acelea dintre bărbaţi şi femei.

Organizaţiile de femei ajută la activitatea comună de rezolvare a dificultăţilor prin care trece femeia. Este o voce în masă. Cu toate acestea, fiecare femeie în parte este un caz particular.

Ce v-a impresionat cel mai mult în călătoriile dvs.?
Tradiţiile popoarelor. În India, de pildă, ţin la mare preţ familia. Femeia este, desigur, lăsată deoparte. În Japonia, m-a impresionat dezvoltarea tehnologică. Grecia o iubesc, pentru toate cele învăţate de la scriitorii antici şi, fireşte, pentru credinţa voastră în prietenie. Să nu uităm că bunăstarea lumii depinde de progresul prieteniei şi al poeziei.

***

Arhivele Nordului

Mi-am luat un simplu rămas-bun de la ea. Nici un exces care să indice că n-aş mai revedea-o şi care să sporească absenţa. Eram sigure amîndouă că o ne reîntîlnim. Mi-a spus-o în după-amiaza zilei următoare, cînd m-am dus la Grand Bretagne să-i arăt articolul din ziar. I-a plăcut titlul articolului, „Grecii sînt buni la suflet şi mîndri“ (ea însăşi spunea că sîntem şi generoşi), şi, politicos, calm şi cu zîmbetul pe buze, mi-a spus că o pot întreba liniştită, fără grabă, tot ce voiam să aflu despre ea.

Poveşti umane pe care le poţi afla răsfoind cîteva arhive ale Nordului. Ani ai unei copilării senine, dar care deja se află pe marginea unei mari nelinişti. Întîmplări care ne pecetluiesc viaţa pentru totdeauna. Fapte care, într-un mod inexplicabil, ni se întîmplă tocmai pentru a ne arăta că sîntem ceea ce vom deveni mai apoi.

Doamnă Yourcenar, am venit să călătorim împreună pe insula Mount Desert, în America, legată printr-un pod de Maine, insulă pe care locuiţi de mulţi ani, în Petite Plaisance. Cum se desfăşoară viaţa dvs. de zi cu zi?

Am o fermă pe care este construită o casă de lemn, călduroasă şi simplă, fără lux, plină cu cărţi, cu scrisori de la prieteni, cu istorie şi amintiri. Trăiesc liniştită, în natură. Îmi frămînt singură pîinea. Gătesc. Călăresc. Mă plimb prin împrejurimi. Iubesc toate lucrurile mărunte ale vieţii de zi cu zi şi le împărtăşesc cu prietenii mei.

Sînteţi fericită cu această viaţă simplă?

Sîntem atît de legaţi de locurile în care am trăit încît credem, atunci cînd le părăsim, că mai uşor ne-ar fi să ne despărţim de sinele nostru. Pe măsură ce dispar aceia pe care i-am iubit, se împuţinează şi motivele de a dobîndi o fericire pe care n-am putea-o gusta împreună cu ceilalţi. Să nu uităm că avem nevoie de ceilalţi pentru a ne descoperi pe noi înşine.

Doamnă Yourcenar, scrieţi într-una dintre cărţile dvs. că în vechile familii nu se rîde prea mult. Amintiţi acest lucru într-un mod grăitor: „vorbeşti în şoaptă, de teamă să nu stîrneşti cumva amintiri care ar fi mai bine să rămînă adormite“.

Ceea ce voiam să spun avea de-a face mai curînd cu firea oamenilor decît cu anumite împrejurări. Observam o anumită tristeţe pe chipuri. Moartea mamei mele. Proasta administrare a averii noastre de către tata. Bunicul meu avea idei avangardiste, care însă nu puteau fi puse în practică.

Era autoritar tatăl dvs.?

Destul de autoritar. Am anumite amintiri care îmi bîntuie mintea asemenea unor spectre. Copilăria unui orfan, de vreme ce mama a murit pe cînd aveam zece zile. Tata făcea parte din categoria acelor francezi cultivaţi care îndrăgeau aventura, era impulsiv şi independent. Discuta cu mine despre filozofia greacă antică, despre Shakespeare, despre Ibsen. Îmi citea din Marcus Aurelius. Am început să învăţ latina şi greaca de la vîrsta de doisprezece ani. La şaisprezece ani, am scris primul meu poem care se referea la Ikaros. Nu vedeam în el vestitorul aviaţiei, ci simbolul evoluării înspre absolut.

Această atmosferă familială rece nu v-a influenţat negativ?

Mai degrabă pozitiv. A fost nevoie să redau toată această pîclă prin intermediul cuvintelor. Să o consemnez în texte. Să completez anumite omisiuni. Trebuia ca spectrele să capete carne şi oase. Astfel, cărţile mele au reprezentat, fiecare în parte, o perioadă a vieţii mele.

Care credeţi că este cel mai mare bun?

Viaţa. Care este unică pentru fiecare, aşa cum este şi trecutul nostru. Pe care îl trăieşti o singură dată. Care ne uimeşte uneori, dar care rămîne neschimbat.


Şi viitorul?

Numai noi înşine putem să-l vedem. Ceilalţi constată doar existenţa noastră. Dar vieţile noastre sînt atît de diferite încît această deosebire o poţi întîlni pînă chiar şi în viaţa fiecăruia dintre noi.

Cît de necesară este recunoaşterea, receptarea?

Mă bucur atunci cînd sînt înţeleasă. Nu vreau să mi se dea o amploare sau să mi se atribuie calităţi pe care nu le posed. Sînt un om simplu, obişnuit, care îşi frămîntă singur pîinea pentru a se hrăni, care adoră animalele, plantele, prietenii şi care se simte fericit atunci cînd iubeşte toate aceste lucruri, fără a aştepta să fie iubit în schimb.

Iubiri şi prietenii

Nu este însă dureros să iubeşti fără să fii iubit?

Nu este nimic blamabil şi nici ciudat. Durerea şi plăcerea sînt două noţiuni foarte apropiate. Ambele necesită aceleaşi respect. Devenim romantici atunci cînd ignorăm realitatea. Important este să te simţi tu însuţi împlinit, fericit cu sentimentele tale. Şi dacă îţi sînt oferite de celălalt, fără ca el să simtă acelaşi lucru, atunci trebuie să-i fii recunoscător pentru ceea ce simţi, căci tu evoluezi, te dezvolţi, iar celălalt contribuie şi el la asta prin prezenţa lui.

Cui i-aţi mărturisi un secret?

În primul rînd, mamei mele, pe care nu am avut norocul s-o cunosc. De aceea am iubit atît de mult femeile. Iubirea pentru mama, de care m-a privat viaţa, am căutat-o în prietene. Am găsit la acestea afecţiune şi tandreţe, căldură sufletească. Aidoma lămpilor care, fie şi prin lumina lor slabă, reuşesc să îndulcească întunecimea sufletului. Acelea care mă înţelegeau nu prin ceea ce scriam, ci prin ceea ce voiam să spun, înainte de a mă exprima în cuvinte.

Sînteţi considerată o scriitoare izolată, singuratică.

Singurătatea ne învaţă cum să-i iubim mai mult pe oameni sau cum să nu mai avem nevoie de ei. Singurătatea şi izolarea înseamnă pentru mine protecţie, linişte şi calm. Întotdeauna am îndrăgit izolarea. Alegerea felului meu de viaţă reprezintă o iubire a lumii fără hotare. Însă, iubesc deopotrivă şi descoperirea, căutarea unor noi tărîmuri, care, multe dintre ele, mă inspiră în descrierea eroilor din cărţile mele. Învăţ din călătorii.

În urma călătoriilor dvs. prin diverse ţări, aţi avut norocul să cunoaşteţi totodată şi numeroase religii? Pe care le admiraţi?

Toate religiile conţin adevăruri. Fiecare om crede într-o anumită religie. Eu am multe religii, tot aşa cum am şi numeroase patrii. Propria noastră religie, precum şi concepţia noastră despre ea sînt determinate, deopotrivă, de experienţa noastră din anii copilăriei. Dacă avem părinţi iubitori, atunci credem într-un Dumnezeu îngăduitor. Iar acest lucru este proiectat şi asupra lumii, fiind încredinţaţi că aceasta nutreşte cele mai bune sentimente faţă de noi.

Dacă părinţii ne pedepseau, atunci credem într-un Dumnezeu intransigent şi necruţător. Aş spune că religia este un produs cu un fundament sentimental. Cu toate acestea, pe măsură ce omul se dezvoltă, el îşi dă seamă că există multe religii şi numeroase trepte ale credinţei.

Cum trebuie să privim confruntarea cu un rival? Îi iertaţi uşor pe aceia care se arată critici faţă de dvs.?

Dacă vrem să ne confruntăm cu un concurent pe care nu îl preţuim sau nu îl admirăm, atunci cu siguranţă că vom ieşi înfrînţi. Confruntarea instaurează o anumită ordine atunci cînd ne respectăm sau ne iubim rivalul. Altminteri, nu este decît o degradare. Cînd te confrunţi însă cu cineva, vine un moment în care te identifici cu rivalul tău. Nu iert uşor, întrucît mi-e teamă ca nu cumva îngăduinţa faţă de ceilalţi să-mi determine conştiinţa să-mi iert propriile greşeli.

Preferaţi să cereţi explicaţii pentru ceva care v-a deranjat?

Depinde. Există unele lucruri care se exprimă mai bine dacă nu vorbim despre ele.

Credeţi în prietenie?

Orice prietenie adevărată este o achiziţie de durată. Prietenia, asemenea iubirii, cere tot atîta artă pe cît cere o figură de dans. E nevoie de o mare uşurinţă şi de multă reţinere. De schimburi de cuvinte. Dar, mai mult decît orice, de respect. De sentimentul libertăţii celuilalt. Al demnităţii sale. E nevoie de acceptare.

Mi-aduc mereu aminte de fetiţa din cartea lui Montherlant, care nu dăduse nici un nume pisicii ei: „Şi cum o strigi?“, a fost întrebată. „Nu o strig, vine cînd vrea“. Aşa sînt prietenii. Adesea, ne vin întîmplător.

Consideraţi ceva ca fiind important în viaţa dvs. şi care este acest lucru?

Ceea ce consider sau descopăr a fi astăzi esenţial mîine poate să nu mai fie astfel. Idealul, perfecţiunea nu sînt pentru mine ceva stabil. Consider a fi importante valorile umane, sinceritatea, sufletul, care este frumos doar atunci cînd este dezgolit. Mereu există ceva mai presus de genialitate, de talent sau de har. Iar acest lucru este nobleţea sufletului.

Doamnă Yourcenar, de multe ori dragostea este înţeleasă greşit? Care este părerea dvs.?

Există această confuzie, deoarece dragostea este definită drept o nevoie socială. Dragostea este conştiinţa deplină, şi anume să înţelegi că prin dragoste poţi doar evolua. Atunci cînd iubeşti, cînd eşti îndrăgostit, toate se întîmplă de la sine. Nu e nevoie de mînie, teamă, încrîncenare. Dragostea înseamnă să îi dai totul celuilalt, dar totodată să îi respecţi individualitatea. Înseamnă să nu dispară lumea din jurul tău atunci cînd iei distanţă, pentru că atunci devine dependenţă.

Actul erotic este un act de iniţiere, este sfînt, şi aşa trebuie să-l şi privim. Iubirea este iubire atunci cînd nu adaugă şi nici nu suprimă. Este fundamentul tuturor celorlalte. Desigur că sînt pentru libera alegere. Iubeşti omul, de el te îndrăgosteşti, indiferent dacă este bărbat sau femeie.

Iubirea este un simţămînt?

Iubirea este acţiune, este încercarea de a-l ajuta pe celălalt să se dezvolte. Îi auzim adesea pe ceilalţi spunîndu-ne că ne iubesc. Criteriile sînt subiective însă, tot aşa cum este şi motivaţia. Tot ceea ce facem pentru celălalt se întîmplă întrucît noi vrem acest lucru, întrucît acoperă o nevoie a noastră lăuntrică, este alegerea noastră. Iubirea ne transformă sinele, îl sporeşte.

Vă temeţi de moarte?

Tot ceea ce există este hotărnicit de un început şi de un sfîrşit. De o apariţie şi de o dispariţie. Începe cu naşterea şi se îndreaptă către moarte, trece de la tinereţe spre bătrîneţe, de la sănătate spre boală. Moartea trebuie să fie naturală. Dar moartea poate surveni şi la nivelul conştiinţei. Pare asemenea pierderii unei persoane care a însemnat ceva pentru noi. Simţim aceeaşi deznădejde ca şi în cazul morţii naturale. Totuşi, aceasta este o altă senzaţie.

Sunetul poeziei

Sînteţi traducătoarea lui Kavafis. Care dintre poemele sale v-a influenţat de-a lungul vieţii?

Dacă vorbim despre universalizare, despre ecumenism în poezie, atunci Kavafis deţine primul loc. Imaginea de care îmi amintesc în această clipă este din poemul Ithaka, care trezeşte mintea şi sufletul:

Cu Lestrygoni sau cu Ciclopi,

sau cu sălbaticul Poseidon nu te vei întîlni,

dacă nu-i porţi cumva în tine,

dacă sufletul tău nu ţi-i va scoate-n faţă.

(trad. Elena Lazăr, Kavafis, Opera poetică, Omonia, 1993)

Poezia este scrisă pentru a fi auzită, trebuie să-i respectăm ritmurile, pentru ca poeţii să nu o confunde cu propriul lor strigăt. Acord o mai mare importanţă sentimentului care izvorăşte din aceasta decît versului liber care deja a devenit o rutină.

Traducere de Claudiu Sfirschi-Lăudat

Kavafis. Umbrele iubirii

„Rădăcini/ Ρίζες” - Angela Bratsou (ΙΙ)

LIVADA CU VEVERIȚE

Încerc să-mi aduc aminte de prima descindere pe tărâm elen: cu mulți ani înainte, într-un autocar vechi și rablagit, privit cu fascinație însă de cei care îi știau destinația și care a trecut scârțâind în noapte prin Bulgaria.

Deci nu am văzut prea multe atunci. Mă impresionaseră însă luminile. La Giurgiu, pe partea bulgărească bineînțeles. Și la Sofia. Căutam să mă uit prin ferestrele fără perdele (?!) în casele oamenilor, să înțeleg cum trăiesc. Nu am reușit… Aveam și rău de mașină – deci eram în mod voit flamândă, să nu am ce vomita. Eram amețită...

Apoi, granița bulgaro-elenă. Promahona, adică partea elenă a graniței respective. Este și prima stație mai îndelungată cu scop real, nu așteptare încordată și fără acțiune – control serios, dar foarte civilizat. Zâmbete și urări de bun-venit… după chipuri mohorâte și care te făceau să te simți vinovat că îndrăznești să-l deranjezi pe respectivul funcționar de la treburi mai importante decât acest voiaj al tău atât de dorit.

În fine, pornim și, după două ore, stație la Salonic. Coboară multă lume din autocarul arhiplin. Mulți sunt nonșalanți, noi, „adunați”, cu frică încă să nu se întâmple ceva ce ar putea să ne oprească din drum.

După un scurt telefon la unchiul Vanghelis – personaj despre care o să vă spun cu altă ocazie –, ne liniștim. Ne așteaptă toți și ni se dau instrucțiuni unde să coborâm. După o astfel de victorie, bineînțeles că trebuie să sărbătorim: un suc de portocale de la mama lor de-acasă – Epsa – și o Fanta. Gustul lor mi s-a întipărit în memoria celulelor gustative și, bineînțeles, sunt băuturile mele preferate pentru o viață.

Și, după tonifierea dată de ele, la drum: marea ne însoțește, se joacă cu noi, apare, se ascunde, dar e mereu acolo: simți mirosul și simți briza, o altă căldură decât cea de august de acasă.

Αjungem la ieșirea din Lamia, la stația-standard a firmei de autocare: Roumeli – un han cu mese afară și în interior, curățenie exemplară, serviciu cu zâmbete și muuulte produse… Raportăm totul în dolari și apoi în lei. Ce prețuri uriașe! Uităm că erau alte salariile la ei. Așteptând să coboare din vârf de munte unchiul, degajați acum, ne permitem un alt lux: flamândă, dar cu stomacul sensibilizat încă, sunt obligată de soț să mănânc ceva: cel mai bun iaurt de oaie mâncat vreodată. Și gustul lui mi s-a întipărit pe veci.

Vedeam grupuri de călători coborând din autobuzele ce legau orașele între ele sau din autocare de turism intern, cum coboară veseli și guralivi ca vrăbiile cele gureșe; cum comandă cu nonșalantă produse de care nu auzisem încă și nu știam bine ce vor să fie… Mă linișteam, încet-încet, îmi puneam la lucru spiritul de observație….

Ajungem în satul de origine al soțului, după criteriile de acasă, un mic orășel cu tot ceea ce este necesar pentru un trai civilizat. Gardiki, la 1.100 m înălțime, la care ajungi urcând în serpentine „în ac”, timp de o oră depărtare de Lamia. Și sunt doar 30 de km. Curbele fac drumul minunat, dar îngust... Prilej să văd și să încep să mă simt ca „acasă”.

De atunci, de prima dată, de câte ori ajung la poalele muntelui, în afara Lamiei, parcă prind puteri noi, freamăt să ajung mai repede în satul din vârf de munte.

Toată această povestire este de fapt introducerea pentru a vă aduce în atmosfera din „livada cu veverițe”.

Casa părintească a soțului este o împletire de vechi (stil clasic de casă țărănească de aici, construită în pantă, cu bucătăria si dependințele la parter și „casa cea bună” la etaj – de fapt, intrarea principală) cu nou (cu apă curgătoare și toaletă în casă, cu bucătărie cuprinzând tot ce poate fi mai modern azi, cu mașină automată de spălat rufe, cu un cuptor cu microunde, cu televizor și radio…). Drumul principal al satului desparte casa și gradina de livada propriu-zisă: meri, gutui, cireși, castani și nuci, foarte mulți nuci. Totul este în pantă.

Pe singura platformă orizontală exista, acum fiind în paragină, o mică magazie de unelte agricole: sătenii au spart-o după moartea unchiului, în căutare de monede de aur… comori care nu cred că au existat, dar dacă au fost și le-au găsit, să le stăpânească sănătoși! Tot aici se cultivau porumb, cartofi, dovleci, roșii – toate, cu un minunat gust. Acum, nimeni nu le mai cultivă, ies de unele singure, că te miri de puterea generativă a naturii.

Pentru a uda acest loc, în sat există un sistem de „irigație” primitiv: șanț pietruit cu apă ce vine de la un izvor din partea de sus a muntelui. Gospodarii și-au făcut bazine de piatră –gourne – pentru a aduna apa și, de aici, cu alte șanțuri sau cu furtunuri, duc apa acolo unde e nevoie de ea.

Locul are și mulți brazi și molizi. Muri cu fructe imense și coacăze. Oregano extraordinar de parfumat, în tufe. Și multe flori sălbatice, cu polen minunat pentru albine, care fac o miere ce seamănă cu cea polifloră de la noi.

Aici, când am sosit atât de pierdută în „traducere” (adică interpretare a noului), am găsit doi prieteni: o familie de veverițe negre. Nu s-au speriat de fata așezată cu o carte la umbra brazilor, lângă gourna. Le-am dat niște alune și le-au luat. Și atunci am decis că ne vom ajuta reciproc: eu, pe ele, material, ele, să-mi dea curajul de a mă împământeni aici.

Așa că am cumpărat din Lamia o căsuță din lemn și le-am montat-o pe bradul de deasupra gournei. S-au instalat imediat, cu bucurie, parcă. Le-am vizitat mereu și le-am admirat.

Peste ani, mi-am pus băiatul să facă și el alte cuști și le-am montat. Așa că acum au mai multe case – de fapt, s-au înmulțit și veverițele, văd cinci-șase pe acolo. Rămân discretă însă, la distanță, astfel încât să nu fie deranjate. Și pentru că terenul este la margine de pădure, am făcut gard trainic din sârmă, înalt de peste doi metri, să nu intre porcii mistreți și urșii, care cam dau iama prin zonă. Nucii, soțul i-a dat în seama lor, a veverițelor. Tot rodul aproape le revine, dacă îl culeg…

De câte ori mergem, nu-mi uit prietenele de la gourna – le salut de fiecare dată, stau cel puțin o oră cu ele. De fiecare dată, deși cred că sunt alte generații deja, mă privesc de la mică distanță și fără frică. Le-oi fi fost dată prin testament…

Kavafis. Umbrele iubirii

„Rădăcini/ Ρίζες” - Angela Bratsou

Ianoula Bratsou

Eftimios Bratsos

Vanghelis

La Elveția !

Aşa era numit micul magazin general din sat, pe care îl ținea unchiul Vanghelis…

O să vă explic de ce i se spunea așa. Dar mai întâi să vă fac cunoștință cu unchiul.

Când l-am cunoscut eu, avea cam 60 de ani și apucase să vină și în România în vizită la sora sa, refugiată politic aici; scund, uscat la trup, fără a fi slab, cu ten măsliniu, păr încă negru și ondulat, era imaginea clasică actuală, pe care o avem despre greci, deși, la originile lor antice, erau blonzi, cu ochi albaștri…

O privire directă și pătrunzătoare se însoțea de un zâmbet bun, cald, ușor ironic, ascuns de o mustața de haiduc. Haiduc, la propriu și la figurat. Dintr-o familie răsărită, era un intelectual fin, cunoscător de franceză, iubitor de teatru, literatură și călătorii. Iubea însă și oamenii și, din această iubire, s-a dedicat lor: inginer constructor, a aderat la mișcarea de stânga, comunist adică, și a dus o tinerețe plină de „suspence” am zice noi azi, urmărit mereu de poliție. Era o perioadă în care, în Grecia, construcțiile erau în toi, așa că și el a câștigat mulți bani, pe care însă nu i-a ținut; i-a dat celor care a socotit că aveau mai multă nevoie.

Nu știu dacă bătăile poliției, tensiunea vieții politice sau altă cauză, genetică, au fost la originea atacului cerebral pe care l-a suferit la un moment dat. Cert este însă că este operat și, lucru rar pe atunci, în anii ’70, acest fapt rămâne fără urmări. E nevoit însă să ia o hotărâre mare, să lase viața de oraș si să se retragă din activitatea profesională. Ca atare, se stabilește în casa părintească de la Gardiki, activează în organizația de partid de aici și, pentru a-și trece timpul, deschide magazinul… La Elveția.

Nu acesta era numele – nici nu avea de altfel –, dar așa era deosebit de celelalte două-trei magazine care mai existau în sat.

Era un magazin cu absolut de toate, multe aduse chiar „la comanda” celor care aveau nevoie de ele. Mic, cu câteva rafturi pe mijlocul încăperii, cu rafturi pe lângă pereți, era în același timp și... cafenea!

Peretele la stradă al magazinului era format, la drept vorbind, dintr-o ușă și o fereastră enormă, în fața căreia era o masă cu cântarul pe ea și cu un sertar, fără încuietoare, pentru bani. Alături, chiar și iarna, în fața magazinului, pe o mică terasă, cam trei-patru mese pentru cei ce voiau să bea o cafea…vorbită.

Eee, acum vine și explicația numelui magazinului: în ușa aceea foarte normală, era o încuietoare ciudată prin faptul că avea o cheie enormă. ENORMĂ, în adevăratul sens al cuvântului. Și aceasta cheie, când Vanghelis era plecat din magazin – ceea ce se întâmpla foarte des de altfel – …stătea, falnică, agățată de un cui, pe perete, la vedere. Cine avea nevoie de ceva, descuia, lua ceea ce avea nevoie, punea banii respectivi în sertar și lua și rest, dacă avea, sau scria într-un caiet de alături veresia făcută… și încuia iar, cu acea cheie enormă….

Vă dați seama, uimirea mea inițială, venită dintr-o țară în care totul era sub cheie și totul se fura… din fața ochilor.

Și acum am convingerea că am fost ajutată de Dumnezeu în drumul meu de adaptare în Grecia. Faptul că, ajungând aici inițial, am putut să asimilez treptat noutățile, a fost salutar, cred eu, pentru mine. Nu uit cu câtă curiozitate mă uitam la toate nimicurile care umpleau magazinul și care lipseau cu desăvârșire la noi; multe nici nu știam ce reprezintă… Cum puneam mâna pe ceva „ciudat”, unchiul îl punea deoparte și mi-l aducea acasă seara, împreună cu un mic zâmbet… așa că, după două zile, mă învârteam prin magazin, cu mâinile la spate și nu mai atingeam nimic…

Au dispărut de mult vremurile Elveției din Gardiki, dar eu simt încă duioșia trezită de unchiul Vanghelis. Mi-era drag și mă plăcea și el; eram, probabil, copilul pe care și l-a dorit și pe care nu l-a avut niciodată. Inițial, eu neștiind de loc greaca, ne înțelegeam în franceză și se bucura că o scoate de la naftalină... Apoi, și de dragul lui, am învățat greaca pentru a putea VORBI, de la cele mai simple lucruri până la idei filozofice. Îmi făcea mici cadouri, să nu mă facă să roșesc și să refuz sălbatic, dintr-o mândrie prost ascunsă. Mă bucuram ca un copil și-l pupam – se bucura și el, fără s-o arate. Și, de fiecare dată, în greacă, îmi spunea că noi, fetele, suntem ușor de cumpărat… asta, ca să primească pedeapsa, un nou pupic pe frunte.