Konstantinos Tsatsos - „Aforisme şi cugetări”

Niciodată nu iubim persoana pe care o avem dinaintea noastră, ci numai proiecţia acesteia, fie în succesiunea vremurilor apuse, fie în regiunea atemporalului.

Cine spune că iubeşte prezentul imediat, acesta îl iubeşte ca pe un punct în care sunt comprimate o istorie şi o metafizică. Prezentul este un focus.

Există momente când această comprimare are loc. Şi numai atunci se întâmplă să iubim.

Iubim persoanele care reuşesc să ne conducă spre astfel de momente.

În fond, ne îndrăgostim doar de idoli. Atunci când o femeie din idol redevine realitate, încetăm să o mai iubim.

Arta ei rezidă în a păstra, oricât de aproape ne-ar fi, strălucirea şi distanţa idolului.

Un adevărat îndrăgostit este acela care iubeşte nu femeia care lasă impresia că iubeşte, ci o viziune care se înalţă departe, îndărătul ei, şi pe care aceasta reuşeşte să o menţină vie. Şi atâta vreme cât reuşeşte să o menţină astfel, atâta ţine şi dragostea.

Îndrăgostitul adevărat merge dincolo de lucruri.

Iubesc cu adevărat numai aceia care şi-au negat sinele.

Iubesc doar cei care fug. Moartea le învaţă pe suflete iubirea.

Pe ceilalţi îi vedem ca aparţinându-ne, chiar în momentul în care ne este dat să-i abandonăm definitiv. Atunci se trezeşte iubirea.

Iubesc doar cei care sunt pe cale să moară. Numai morţii pot iubi.

Atunci când îndepărtezi din iubire toate elementele străine – egoismul, vanitatea, obişnuinţa, milostivirea, înlesnirile, mondenitatea şi multe alte lucruri diverse –, atunci ce va rămâne? Se va goli complet? Nu va mai rămâne nimic? Care va fi acel résidu, restul, care va reprezenta adevărata dragoste, esenţa ei? Nu cumva teama de moarte? Nu cumva iubirea lui Dumnezeu? Oare adevărata dragoste nu este cumva, ascunsă în cele şapte văluri, iubirea lui Dumnezeu?

Îl iubim cu mai mare intensitate pe acela căruia îi dăruim, decât pe acela de la care primim.

Iubirea în care dăruirea şi primirea se echilibrează este un punct ideal, precum punctul în care, în infinit, se întâlnesc două linii paralele.

Iubim pentru fericirea dăruită de noi înşine şi invidiem pentru fericirea dăruită de către ceilalţi.

Pentru fericirea primită nici nu iubim, nici nu invidiem.

Atunci când iubeşti, nu îţi trăieşti iubirea doar în clipele în care eşti împreună cu persoana dragă sau te gândeşti la aceasta. Atunci când iubeşti, iubirea devine procesiunea neîntreruptă, uneori, inconştientă, a tuturor clipelor tale, fie că meditezi, fie că înfăptuieşti.

Îndărătul ştiinţei tale, îndărătul creaţiei tale estetice, îndărătul acţiunii tale politice, nevăzută şi straşnică se mişcă iubirea.

Există iubiri mari, cantitativ, dar mici şi neînsemnate, calitativ. Dimpotrivă, există iubiri excepţionale calitativ, dar mult mai reduse cantitativ, mai fragile şi mai vremelnice, născute mai puţin dintr-o pasiune atavică şi mai mult din contemplarea estetică şi etică a obiectului. Şi mai există şi fiinţele care preferă să fie iubite fie într-un fel, fie în celălalt, în funcţie de nobleţea sufletului lor.

În nimic altceva nu se reflectă mai fidel întreaga personalitate a omului decât în iubire. Oriunde altundeva reuşeşti să-ţi ascunzi vulgaritatea, superficialitatea, nimicnicia. În iubire, odată şi-odată îţi vei da arama pe faţă.

Dacă vei vrea să afli din ce motiv a urât cineva, îl vei găsi cu un oarecare efort, când o va mărturisi cel în cauză, din sinceritate sau din naivitate. Dacă însă vei vrea să afli din ce motiv a iubit cineva, ceri un lucru aproape imposibil.

Printre nenumăratele motive, nu vei reuşi să-l afli pe cel hotărâtor. Dar nici persoana în cauză nu ţi-l va dezvălui, fie întrucât, potrivit ordinii fireşti a lucrurilor, acest motiv este ridicol şi neînsemnat, fie întrucât ea însăşi se teme să-l identifice. Odinioară, fluturarea unei pene de pe pălărie, sonoritatea unui râs, o privire de-o secundă deveneau motivul acestui mare rău sau al acestui mare bine. Nici principiile logicii, nici măcar resursele esteticii nu sunt îndeajuns să lămurească raţiunile iubirii. Dragostea are propriile legi sau, mai curând, propria lipsă de lege.

Cu toţii ştiu că legăturile de iubire sunt determinate de factori greu de cântărit, al căror sens nimeni din afară nu-l poate pătrunde. Şi cu toate acestea, cu o cruzime inumană îi judecă pe cei îndrăgostiţi pe baza unor criterii străine, care nu au nimic în comun cu esenţa unei legături de iubire.

Dragostea este o valoare absolută, independentă. Acest lucru îl uită mereu cei din afară, atâta vreme cât sunt în afară.

Cum ai putea ajunge la înţelegerea iubirii, având drept instrument negarea iubirii – cuvântul? Cum am putea să ajungem prin cuvânt – care, negare fiind a iraţionalului, este totodată şi negare a iubirii – la surprinderea acesteia?

Mijlocul de a surprinde esenţa iubirii rămâne doar iubirea. Cu toate acestea, mereu procedăm astfel. Călcăm pe teritoriul iubirii prin cuvânt.

A judeca iubirea servindu-te de morală sau de logică este ca şi cum ai judeca o operă de artă folosindu-te de principiile logicii sau un raţionament logic prin criterii etice.

Cei foarte neciopliţi nu ştiu ce-i iubirea, iar cei care sunt mai puţin neciopliţi o cunosc, dar se sfiesc să mărturisească.

Există anumite fiinţe care emit o melodie care nu se aude cu urechile, ci direct, prin sufletul însuşi. Au mişcări muzicale, o purtare muzicală, o melodie, pe un anumit ton şi pe o anumită gamă.

Există fiinţe înzestrate cu toate virtuţile morale şi intelectuale, dar care nu au muzică, substanţă estetică.

Doar primele se îndrăgostesc. Se îndrăgostesc doar de melodia fiinţei, şi de nimic altceva.

Iubirea este un tip de formă diferit de acelea logice şi morale. Se înrudeşte cu formele estetice, fără a coincide însă cu ele. Se înrudeşte şi cu formele religioase, fără a coincide însă cu ele.

Cu toate acestea, forma ei este şi estetică, dar nu numai. Pe cât sporeşte calitatea ei, pe atât ea se apropie şi de religie, fără a fi totuna cu aceasta, căci niciodată iubirea nu este desprinsă de un anumit element material, tocmai acela care o leagă de estetism.

Dacă iubirea – după cum cred eu – nu există fără o anumită atracţie estetică reciprocă, atunci cel mai redutabil inamic al ei este viaţa cotidiană banală, familiaritatea. Astfel, îndrăgostiţii înaintează împreună spre distrugerea fericirii lor. Seamănă cu nesăbuitul iubitor de artă care, în loc să contemple de la distanţă opera îndrăgită, merge şi îşi lipeşte nasul de marmură sau de suprafaţa picturii.

Iubirea are nevoie, fără îndoială, de „nebunia divină”, de entuziasm, dar îi trebuie întâi de toate o mare înţelepciune. Unul dintre cei doi îndrăgostiţi trebuie să fie şi un corăbier destoinic. Să salveze atracţia estetică reciprocă, limitând familiaritatea la câteva clipe şi ascunzând, în restul timpului, materialul trivial din care sunt plăsmuite până şi cele mai frumoase opere de artă.

Eros, fără un astfel de ceremonial strict, prin obişnuitul laisser-aller al vieţii cotidiene, ajunge să fie într-o bună zi jalnic şi zdrenţuit, cu săgeţile tocite de rugină.

De fiecare dată când se simte vlăguită de civilizaţia ei, umanitatea îşi doreşte să se reîntoarcă la ceea ce ea numeşte natură. Şi, uneori, vrea să idealizeze această natură, precum J.J. Rousseau, alteori, aşa cum se întâmplă în vremurile noastre, o vrea crudă, asemenea naturii animalelor. Bogata noastră literatură sexuală este străbătută de această dorinţă, de a deveni animale. Rău este însă că nu redevii aşa de uşor animal; devii doar un monstru. De aceea, literatura noastră sexuală plăsmuieşte monştri, mult mai neautentici decât creaturile lunatice ale romantismului rusesc. Plăsmuişte o natură contra naturii. Ceva care, nici estetic, nici spiritual, nu poate avea vreo valoare.

Două forţe susţin, îndeobşte, legăturile sexuale vlăguite: nevoia fizică şi datoria morală. Pe acestea se întemeiază căsătoria. Şi cu toate acestea, cele două forţe amintite sunt singurele pe care nu se poate sprijini o legătură adevărată de iubire. Acela care se apropie erotic de celălalt dintr-un sentiment al datoriei morale este la fel de animal ca acela care se apropie dintr-o nevoie fizică. Iubirea începe şi se sfârşeşte odată cu însoţirea estetică şi religioasă a două fiinţe. Rezidă acolo unde a fost depăşit Verbul teoretic şi practic, acolo unde a fost lăsată în urmă natura, acolo unde au fost conştientizate veşnicia timpului şi veşnicia clipei. Acolo unde nu există o fărâmă de divinitate, nu există nici legătură de iubire autentică. Iubirea nu există fără misterul indicibilului.

Sexualitatea este cea mai precisă măsurătoare a spiritualităţii noastre. În ea converg educaţia estetică, cea religioasă şi cea intelectuală a unei persoane. În ea se vede cât loc deţin în noi animalul şi nevoia şi

cât spiritul şi libertatea.

Konstantinos Tsatsos

Aforisme şi cugetări (vol. II)

Hestia, Atena, 1968

(Traducere C. S.-L.)