Născut la Atena în 1953, Antonis Fostieris este originar din insula cicladică Amorgos. După studii de Drept la Universitatea din capitala Greciei, urmează un masterat de istoria Dreptului la Sorbona. Nu a exercitat niciodată meseria în domeniul juridic, dedicându-se scrisului. Editor, în colaborare cu Thanasis Niarhos, de reviste, între care și publicația literară „I Lexi” (editată timp de trei decenii). De la debutul din 1971 (cu placheta Marea Călătorie), a publicat zece plachete (cea mai recentă, Moartea a Doua, în toamna 2020, reeditate, majoritatea, în mai multe rânduri. O amplă selecție din lirica sa (Poezie 1970-2005), apărută în 2008, i-a adus Premiul pentru Poezie, pentru ansamblul operei, al Fundației Kostas și Eleni Uranis. Unul dintre cei de seamă reprezentanți ai generației 1970, Antonis Fostieris deține o bogată colecție de prestigioase premii (Premiul Internațional Kavafis, 1993, Premiul Nikiforos Vrettakos al Primăriei Atenei, 1998, Premiul de Stat pentru Poezie (2004) ș.a. Ample selecții din lirica sa au fost traduse în numeroase limbi: engleză, franceză, germană, italiană, daneză, sârbă, creată, albaneză.
ediție bilingvă, traducere de Elena Lazăr
(în curs de apariție la Editura Omonia, cu sprijinul Fundației Culturale Grecești din București)
CRITICILOR
Poezia răspunde criticilor ei cu poezie
După cum natura răspunde înțelepților ca natură,
Pe creasta unui val uriaș de indiferență călărește
Măturând orașele de versurile inutile.
Alteori zic:
Versurile
Sunt spicele seceratε
De spirala zilelor
Care luând foc au pornit
Spre un cer de vis.
Regret
Că mai degrabă vorbesc
Într-o limbă moartă.
Desigur, nu cred în înviere;
Cred
Totuși
Cu ardoare
În
Moarte.
NEMURIREA FIECĂREI ZILE
Suntem însă atât de grăbiți, chiar de se-ntâmplă toate atât de încet
O furnică își cară-n spate semințele pentru iarna ce va să vină
Fiindcă mereu e prevestită o iarnă, fiindcă mereu cred
este iarnă
Fiindcă orice anotimp cunoscut are și el necunoscuta lui iarnă
Ninsori blânde, sub cel mai nemilos soare
Cu ghețuri perene, ca păcătoșii morți
al căror trup intact în groapă rămâne
Fiindcă toți suntem păcătoși morți
și trupul în noapte (ca în groapă) intact ne rămâne
În fiecare dimineață aruncă țărâna somnului și înviază
Se piaptănă atent în fața fotografiei defunctului
ieri
C-un zâmbet vinovat
Apoi se pierde fără zgomot în mulțime
Fiindcă-i păcat să trăiești, să te-nvârți cu trupul
intact
Conservat de veacuri în gheață
Să te ridici după secole din cripta ta
Relicve osoase îngăimând după un pic de nemurire –
Fiindcă timpul nu se grăbește, toate se-ntâmplă atât de încet
Că poate și furnica aceea de la începutul poemului
Cară și-acum semințele pentru iarnă
Și iarna să vină n-are de gând.
ASTĂ-SEARĂ MĂ GÂNDESC
La cei care se chinuie închiși în carapacea lor
– S-asculte muzică și să fumeze –
La cei care-au încercat să se sinucidă cu frumusețe
– Au sorbit vitriolul ei și și-au ars gura–
La cei pe care teama îi sădește în pustiuri
La cei care fără somn se leagănă în aer
La cei care-au făcut dragoste și-au rămas și mai singuri
La cei care complet goi urmează o amintire ucigătoare
La cei care-și văd numele la sonerie
Și sună înnebuniți
să se trezească
locatarul.
NICIODATĂ ȘI ÎNTOTDEAUNA
Când glas din depărtare răzbate
Întotdeauna este sfârșitul
Care se apropie.
Iar glasurile apropiate
Crengile din ziua de azi
Uscate împreună cu ierburile
Să ardă
Se iscă fum
Și te amețește.
(Nu, niciodată
Niciodată pentru noi
–Niciodată și Întotdeauna
Ce măști aurite, întotdeauna
Pentru
provi-
zoriu).
Când glas din depărtare răzbate
Or fi tunetele furtunii
Plecând
–Și ea provizoriu –
Lovind undeva în depărtare
Indefinit
Acolo unde acum alții, definitiv
Se scufundă până
la pieirea lor
finală.
Nu, niciodată. Și milioane de Întotdeauna
Pe crengile pururea verzi ale fiecărei zile;
Iarăși încolțesc floricelele uzurii
Absorb seve
Din țărâna
Celor înecați.
CURRICULUM VITAE
Când timpul se-ntoarce înapoi și
Absoarbe toate vechile lui secunde
Un ghem de clipe înstrăinate
Un creuzet întunecat de întâmplări care iscusit
Mi-au falsificat viața, acum
vor fi umilite.
Desconsiderarea familiarului
(Și cât de familiar e într-adevăr neașteptatul)
Nu m-a lăsat să te disprețuiesc pe cât meritai
Norocosule eu al meu. Care te-ai agățat
De împletituri de cuvinte ca să urci
Cu acrobații ridicole, chiar dacă știai
Că o plasă nevăzută va împiedica
Orice s-ar întâmpla
Primejdia căderii tale. Ipocritule
Nimeni n-a căzut din nimic niciodată
Nimeni n-a rupt spinarea sufletului său
Într-o alunecătură fatală a fanteziei.
Toate s-au întâmplat altundeva dar tu nu erai
Toate la mii de mile lângă tine
Revendică ceea ce-ai fost – iată elementele
inamovibile ale unui curriculum vitae
Date și nume.
Asta ești tu.
Un ghem de clipe mărunte.
Un creuzet întunecat de întâmplări.
FRUMUSEȚEA
Canibali naște frumusețea.
Privești un peisaj nesperat
Fata de vizavi numai prospețime
Imaculata lună plină în albul ei
Și spumegând
Vrei cu unghiile să zgârâi peisajul
Să faci fata o-mbucătură
Să ronțăi luna întreagă —
Să curgă
Sânge în sângele tău frumusețea.
Să curgă sânge.
No comments:
Post a Comment