un text de Annamaria Aioanei
Annamaria Aioanei este masterandă a programului Traductologie latino-romanică și profesor de limba greacă la Centrul „Greacă cu Eva”. Textul de mai jos a fost prezentat în cadrul întâlnirii dedicate poetului grec K.P. Kavafis, care s-a desfășurat în data de 29 aprilie, la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” din Brăila.
Evenimentul a fost organizat de Consiliul Județean Brăila, Primăria Municipiului Brăila, Biblioteca Județeană „Panait Istrati” Brăila, Fundația Culturală Greacă, Asociația Culturală Filo-Elenă „Eleftheria” Brăila, Editura Omonia și Centrul de Limbă Neogreacă „Greacă cu Eva”.
Au mai participat: Elena Lazăr, traducătoarea în limba română a operei lui K.P. Kavafis și directoare a Editurii Omonia, Zamfir Bălan, scriitor, istoric literar, Claudiu Sfirschi-Lăudat, traducător și director al Fundației Culturale Grecești din București, Laura Haranga, membră a Asociației Culturale Filo-Elene „Eleftheria” din Brăila, alături de Corul Trison al Școlii Populare de Arte „Vespasian Lungu” din Brăila, Nicolae Băcanu, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica”, și Lorena Daminenco, elevă a Liceului de Artă „Hariclea Darclée” din Brăila.
Didacticismul în operele lui Konstantinos Kavafis
Cu siguranță, toți cei care ne aflăm astăzi aici, în această bibliotecă ce găzduiește sute de cărți și volume însemnate, suntem conștienți de beneficiile literaturii, prin citirea unui text în proză și mai ales a poeziei. Unul dintre aceste multiple beneficii este învățarea continuă. Învățarea despre forțele binelui și forțele răului, despre dreptate și nedreptate, sfârșitul fericit și cel nefericit și mai ales învățarea cu scopul cunoașterii de sine. Toate bune și frumoase, dar cine ne învață despre viață? Dar despre valorile și idealurile pe care fiecare individ ar trebui să le urmeze?
Konstantinos Kavafis este unul dintre cei ce dețin răspunsurile la aceste întrebări. Este vorba despre poetul alexandrin cu origini fanariote, ecumenic și care se păstrează într-un mod neîncetat în memoria și în inimile a mii de cititori după aproximativ un secol de la stingerea sa și pe care avem onoarea de-al cinsti astăzi.
Konstantinos Kavafis lua pentru mulți înfățișarea unui dascăl (didaskalos). Acest lucru rezultă din caracterul didactic ce se găsește în numeroasele sale poeme, în special în cele filozofice, prin care Kavafis încerca să îi „dăscălească (sfătuiască)” pe cititorii săi. Cu toate acestea, Kavafis se află departe de tonul critic și, în același timp, sever pe care un intelectual îl poate adesea adopta. Măiestria prin care își alegea și cântărea cuvintele reflectă spiritul său perfecționist. Nu trebuie să ne mire faptul că a publicat doar 154 de poezii, deși scrisese peste 200.
Într-un poem intitulat Un bătrân (Ένας γέρος), scris chiar la debutul carierei lui Kavafis, înainte ca acesta să-și găsească vocea poetică, se face referire la cea mai valoroasă comoară pe care o poate avea un om, și anume timpul. Acest bătrânel pe care ni-l prezintă poetul „proptit lângă o masă” dintr-o cafenea zgomotoasă, având în compania sa o pagină de ziar, era până ieri un tânăr ce avea și „forță” și „cuvânt” și „frumusețe”. Cu toate acestea, bătrânelul constată că nu s-a bucurat îndeajuns de anii tinereții, fiind credincios și loial Prudenței (Φρόνησις), care îl înșela spunându-i mereu „Pe mâine. Ai timp cu carul, lasă!”.Mesajul transmis ne este atât de familiar încât ne îndeamnă să reflectăm asupra propriei noastre vieți și să ne întrebăm: oare cât timp dedicăm lucrurilor care ne fac cu adevărat fericiți?
Câțiva ani mai târziu, Kavafis scrie o poezie alegorico-didactică numită Lumânări (Κεριά):
Zilele din viitor se așază-n fața noastră,
șir de lumânări aprinse –
lumânărele auri, vii si calde.
Zilele trecute ne rămân în urmă,
trist șirag de stinse lumânări;
cele-apropiate mai fumegă încă,
lumânări topite, reci și îndoite.
Să le văd eu nu vreau; forma lor mă doare,
mă doare-amintirea prime lor lumini.
Mă uit doar in față, la cele aprinse.
Înapoi eu nu vreau să privesc,
mă sperii ce iute sporește șiru-ntunecat,
ce iute se-nmulțesc lumânările stinse.
(traducere de Elena Lazăr)
Așa cum probabil ați înțeles, tema poeziei este viața. Aceasta din urmă este alcătuită fie din „lumânărele aurii, vii, și calde”, fie din „lumânări topite, reci și îndoite”, adică zile din viitor care așteaptă cu nerăbdare să le trăim și zile din trecutul nostru ce se păstrează acum sub forma unor amintiri. Însă timpul este autonom, nu îngăduie favoruri și curge după propriul său ritm alert, lăsând în urma sa un șir de lumânări stinse care sporește fără oprire. Oricât ne-ar întrista, acest lucru este de neschimbat. Și de această dată autorul ne oferă o soluție. Viața este mult prea scurtă pentru a ne lăsa cuprinși de melancolie și a ne axa pe trăiri din vremuri de mult apuse, în loc să privim „lumânărelele aurii, vii și calde”.
Aș dori să subliniez pe scurt și categoria poeziilor pseudo-istorice ale lui Kavafis, adică acele poeme care, la prima vedere, par să aibă exclusiv un caracter istoric, dar pe parcurs descoperim că sunt clădite pe niște piloni didactici. În Thermopylae (Θερμοπύλες) spre exemplu, autorul transmite trei idei principale prin intermediul evenimentului istoric al bătăliei de la Thermopylae. Aceea a ethosului, a datoriei și a eroismului demonstrat de cei 300 de Spartani în anul 480 î.Hr. Lipsa gândului de abandon și amintirea constantă a datoriei față de patrie nu au asigurat victoria, deoarece perșii erau mult mai numeroși. Acest lucru este mai puțin important. Ceea ce conta cu adevărat pentru acești eroi era faima postumă (υστεροφημία). Datoria celor din urmă rămâne să aducă cinste, pentru ca numele și actele lor de vitejie să aibă un ecou și în generațiile viitoare.
Greșelile, eșecurile și pierderile fac parte din viața oricărui individ. În poemul intitulat Zeus îl părăsește pe Antonius (Απολείπειν ο Θεός Αντώνιον), Kavafis ne sfătuiește să nu ne „jelim destinul”, fiindcă un astfel de lucru ar fi în van. În schimb, „ca un om de curaj, de mult timp pregătit, spune Alexandriei ce pleacă-acum, adio!”. Alexandria, pe care Antonios a pierdut-o atât de dezonorant, simbolizează toate realizările unui om și pentru care ar trebui să fim recunoscători. Atunci când însă va veni momentul de a renunța la ele, ar fi bine să ne reamintim de faptul că nu există virtute mai mare decât demnitatea.
Așa cum face și descurcărețul Odiseu, la fel și noi ne impunem câteva Ithace în viața noastră, câteva obiective. Călătoria spre realizarea acestor obiective trebuie să dureze suficient de mult timp, pentru a dobândi cât mai multe experiențe și cunoștințe noi. În călătoria sa eroică spre casă, Odiseu întâlnește obstacole, Lestrigoni și Ciclopi, care îi fac viața destul de dificilă. Împotriva acestor lucruri, Kavafis ne liniștește, pe noi, cititorii săi fideli, spunându-ne că nu îi vom întâlni în calea noastră „dacă înaltă-ți va rămâne gândirea, dacă doar simțiri alese trupul și mintea îți vor stăpâni”. Iar când, bătrâni deja, vom ajunge în Itaca noastră, vom fi mai înțelepți și mai bogați prin experiențele pe care ni le-a oferit.
Concluzionând, scriitorul Kostas Varnalis a declarat la un moment dat următorul lucru despre Kavafis: „Cuvintele lui au adâncime și vorbesc foarte direct tuturor sufletelor”. Nu este de mirare, deci, faptul că poetul alexandrin Konstantinos Kavafis a câștigat admirația tuturor. Operele sale sunt traduse și citite internațional de cei mici și cei mari, de eleni sau filoeleni. Harul său de a aborda și a explica într-o limbă simplă, fără îmbogățiri stilistice, teme universal valabile, strecurând ca un mentor binevoitor sfaturi ici și colo, are drept efect nemurirea geniului său printre cititorii de pretutindeni.
